Vatra sihăstrească din ținutul Neamțului a fost cea mai mare de la noi din țară. În munții Neamțului au luat ființă sihăstria lui Agapie, sihăstria lui Iosif de la Bisericani, sihăstria Ceahlăului și multe altele.
În Țara Românească, codrii Vlăsiei au reprezentat terenul prielnic pentru apariția sutelor de sihăstrii, iar în Transilvania cel mai important centru isihast l-a constituit mănăstirea Râmeț din Munții Apuseni.
Spiritualitatea isihastă a apărut la noi și prin legăturile strânse ce le avea Țara Românească cu mănăstirea Cutlumus de pe Muntele Athos, al cărei stareț Hariton a primit ajutoare de la domnul Tarii Românești Vladislav I pentru reparații, iar odată cu aceste ajutoare au sosit și mulți călugări de acolo. Mulți dintre aceștia nu au putut trăi aici din cauza rânduielilor din mănăstire. Acest fapt se petrecea în perioada în care isihasmul era în floare.
Cuviosul Agapie sihastrul
Este ctitorul sihăstriei Agapia Veche, care a trăit la începutul secolului al XV-lea. Inițial preot al mănăstirii Neamț, s-a retras la liniște în muntele ce desparte Mănăstirea Secu de Mănăstirea Agapia, unde se găseau poieni singuratice și locuri foarte prielnice vieții în sihăstrie.
Părintele Ioanichie Bălan povestește că aici s-a nevoit Cuviosul Agapie singur, mulți ani de zile, în post și rugăciune, slăvind pe Dumnezeu ziua și noaptea, răbdând multe ispite de la diavoli. Apoi, numele lui făcându-se cunoscut, i s-au alăturat câțiva ucenici din obștea Mănăstirii Neamț, care și-au construit chilii din lemn în apropierea dascălului lor. Astfel s-a închegat aici prima și cea mai vestită sihăstrie din jurul Mănăstirii Neamț.
Apoi, cuviosul Agapie a construit, împreună cu ucenicii săi, o mică biserică de lemn, în poiana care îi poartă numele, cu hramul „Schimbarea Domnului la Față”. Așa a luat naștere pe la jumătatea secolului al XV-lea, „Sihăstria lui Agapie”.
Așa de vestit ajunsese numele lui, că mulți călugări și mireni îl căutau dorind să-i devină ucenici. Toată săptămâna ucenicii lui se nevoiau singuri în munte, iar spre sărbători coborau în schit, făceau priveghere de toată noaptea, săvârșeau Sfânta Liturghie și se împărtășeau. Apoi se retrăgeau din nou la liniște, pentru a vorbi neîncetat cu Dumnezeu.
De la acest cuvios și-au luat numele cele două mănăstiri Agapia Veche și Agapia Nouă, Poiana lui Agapie, muntele și pârâul lui Agapie.
Vârfurile de munți din jurul Agapiei (Serghia, Pahomia, Eufrosin, Sihastria) își au numele de la sihaștrii care au viețuit acolo. Pe unul din aceste vârfuri există și o sihăstrie. Mai jos erau cei care spre deosebire de sihaștri, aveau cate o chiliuță.
Între „Muntele Scaunele” (numit astfel pentru că probabil, acolo dormeau doua-trei ore pe noapte călugării, potrivit unei practici a schivnicilor de a nu dormi în pat, ci numai pe scaun) și „Poiana lui Eufrosin” este o mică poiană „cu arbori bătrâni și roditori”, plantați de cei dintâi părinți care au întemeiat Schitul Agapia Veche și bisericuța de lemn pe temelie de piatră. Locul acesta se cheamă până astăzi „Livada Părinților”. În această livadă exista, prin secolele XVI-XVII, un cimitir în care se îngropau, atât călugării din „Mănăstirea lui Agapie”, cât și sihaștri care se nevoiau singuri prin pădurile și munții din împrejurimi.
Image
Cuviosul Iosif
Născut într-un sat din ținutul Neamț, a devenit călugăr la mănăstirea Bistrița, unde a învățat de la părinții bătrâni viața duhovnicească, postul și rugăciunea.
Negăsindu-și liniștea, Cuviosul Iosif a plecat să se închine la mormântul Domnului din Ierusalim, apoi s-a retras în pustiul de pe Valea Iordanului, unde a ajuns, în câțiva ani, sihastru vestit. Aici locuia într-o peșteră, mai întâi singur, apoi împreună cu câțiva ucenici, ducând o viață de o înaltă trăire duhovnicească. A adunat în preajma lui 17 pustnici, întemeind prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Țara Sfântă.
Din cauza arabilor care au năvălit, Cuviosul Iosif și-a luat ucenicii și a venit în Moldova, la Mănăstirea Bistrița. Astfel, sihăstria lui Iosif s-a mutat din Valea Iordanului în Moldova, pe Muntele Bisericanilor.
După ce numărul ucenicilor a crescut, a înălțat o mică biserică, al cărei hram era Bunavestire, construind și chilii împrejur. Viața monahală de aici presupunea rugăciune neîncetată în biserică și la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultare și dragoste.
După navala turcilor, care le-au incendiat biserica, s-au hotărât să plece la Sfântul Munte Athos. Legenda spune că pe drum li s-a arătat într-un stejar, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care i-a întrebat: „Unde mergeți?”. La această minunată vedere ei, au răspuns: „Ne ducem la grădina ta!”; iar Maica Domnului le-a spus atunci: „Întoarceți-vă, căci și aici este grădina mea”. În amintirea acestei minuni, ei au așezat o icoană cu chipul Maicii Domnului. Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit „Schitul Bisericani”, adică „al evlavioșilor”, pentru că monahii se rugau aici cu lacrimi și mulți se vindecau de boli cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului Iosif.
Mari sihaștri au trăit in schitul Sihla, clădit in 1731, lângă peștera Sfintei Teodora, din apropierea mănăstirii Sihăstria de astăzi.
Image
Sfânta Teodora de la Sihla
Este prima româncă trecută în rândul sfinților. Născută in jurul anului 1650, a fost fiica unui armaș, un fel de comandant de artilerie din Cetatea Neamțului. A fost căsătorită de către părinți, împotriva voinței ei, cu un tânăr evlavios din Ismail (actuala Ucraina).
Neavând copii, sufletul Teodorei arzând de dorința unei vieți cu totul curate, închinate numai lui Dumnezeu, la îndemnul duhovnicului sau, s-a călugărit la Schitul Vărzărești (în apropiere de Focșani, actualmente în comuna Urechești) sub călăuzirea stareței Paisia, care a primit-o pe Teodora cu dragoste, îndrumând-o în cele sfinte și fiindu-i părinte spiritual. De asemenea, soțul ei s-a călugărit la Schitul Poiana Mărului.
Din cauza tătarilor, care au jefuit în drumul lor spre Viena și Țările Române, simțindu-se în primejdie, stareța a plecat împreuna cu Teodora și cu câteva maici, la granița dintre munții Buzăului și cei ai Vrancei. Aici au ridicat un altar și o locuință modestă, nevoindu-se în veghere, rugăciune și post, ziua și noaptea.
După moartea stareței și după aproape 10 ani de pustnicie, Teodora se întoarce în Moldova, spre munții Neamțului, unde se oprește la mănăstirea Sihăstria. Acolo, îi povestește starețului viața sa și îi cere binecuvântare să trăiască în sihăstrie în împrejurimi. Acesta o trimite către starețul schitului Sihăstria, care o îndeamnă să rămână un an în pădurile Sihlei, să vadă dacă poate îndura viața în pustie.
Așa a ajuns Cuvioasa Teodora la Schitul Sihla, unde un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa drept adăpost, nu departe de schit și de peștera care îi poartă numele până astăzi.
Și s-a nevoit acolo Cuvioasa vreme de mulți ani, în post și rugăciuni, în lacrimi și mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite și năluciri, foame, lipsuri, gânduri și mai ales frigul aspru al iernii. Iar cuviosul Pavel de la Schitul Sihăstria, duhovnicul ei, o vizita din când în când, o spovedea, o îmbărbăta, o împărtășea cu Sfintele Taine și îi ducea cele de trebuință.
După moartea duhovnicului, Cuvioasa Teodora a rămas cu totul singură, deoarece nimeni nu știa locul unde se află. Hainele îi erau rupte și se mai hrănea doar cu fructele pădurii. Cuvioasa a dobândit însă darul rugăciunii, al lacrimilor, al răbdării și al negrăitei iubiri de Dumnezeu și nu se mai chinuia de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci dobândise darul facerii de minuni și era ca un diamant strălucitor în munții Sihlei, uitată de oameni, dar acoperită de darul Duhului Sfânt.
Din timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurile lor firimituri de pâine de la Schitul Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere, care se poate vedea și astăzi.
Ajungând Cuvioasa Teodora aproape de sfârșitul vieții ei pământești, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i trimită un preot care să o împărtășească. Prin voia Domnului, starețul de la Schitul Sihăstria a observat cum duceau păsările firimituri în pustie și a trimis doi frați să vadă unde anume se duc. Aceștia au ajuns noaptea în apropiere de peștera Cuvioasei Teodora și au văzut-o cum se ruga, înconjurată de o văpaie de foc ceresc. Atunci, înfricoșându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume și le-a cerut să aducă un duhovnic, care să o împărtășească.
A doua zi, frații au adus la peșteră pe ieromonahul Antonie și pe ierodiaconul Lavrentie cu Sfintele Taine și după ce Fericita Teodora și-a făcut cuvenita spovedanie, a primit Dumnezeieștile Taine și, mulțumind Părintelui Ceresc pentru toate, și-a încredințat sufletul în mâinile Domnului. Apoi călugării au făcut slujba înmormântării și au îngropat sfântul ei trup în peștera în care viețuise.
Sfinții Cuvioși pustnici Daniil și Misail
Născuți în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părțile Olteniei, au intrat încă din tinerețe în Mănăstirea Cozia ca frați, deprinzând taina nevoințelor, dobândind darul rugăciunii și al iubirii de Dumnezeu, supunându-se poruncilor starețului lor și ale fraților, fiind exemple vii de nevoință întru toate.
Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi și al învățăturilor Sfinților Părinți, a devenit preot, iar Misail i-a devenit ucenic duhovnicesc.
După o vreme, au hotărât să meargă în pustnicie. Primind binecuvântare de la starețul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ținuturile Muntelui Cozia, unde și-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii. Acolo s-au adunat si alți pustnici, astfel, Daniil și Misail au ridicat o biserică de lemn în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiție, și Sfinții sihaștri Neofit și Meletie. Aceștia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici și sărbători, pentru a se spovedi și pentru a se împărtăși la Sfânta Liturghie săvârșită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu.
Spre sfârșitul vieții, Cuviosul Daniil, a dat părinților care se nevoiau acolo rânduieli de viață pustnicească, apoi, cunoscându-și mai înainte sfârșitul, le-a pus povățuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail.
Amândoi, Daniil și Misail, după trecerea la cele veșnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropați lângă altarul bisericuței lor.
În anul 1676, mitropolitul Varlaam al Țării Românești a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a așezat sfintele moaște ale Cuvioșilor Daniil și Misail la temelia altarului bisericii celei noi.
Image
Cuviosul Ghelasie
În secolul al XV-lea, a fost starețul mănăstirii Râmeț, de la intrarea in Munții Apuseni, ce datează de la 1215 și probabil că existența ei la câțiva kilometri de Geoagiu de Sus a fost un factor hotărâtor pentru stabilirea unei episcopii românești la Geoagiu. Ghelasie a avut un mare rol in Transilvania, formând numeroși călugări, apărători ai ortodoxiei.
În munții din preajma mănăstirii Cozia se nevoiau alți sihaștri care au dat numele lor acelor locuri: Pârâul lui Antim, Muntele lui Teofil, sau Teofila, etc.
Tradiția vieții sihăstrești se continuă la Tazlău și în secolul al XVII-lea. Într-un hrisov domnesc din 1617, sunt amintiți mai mulți călugări sihaștri din pădurile seculare din jurul acestei mănăstiri. Cel mai renumit dintre ei era Onufrie Sihastrul, care s-a nevoit aproape o jumătate de veac în pădurea de pe "Dealul lui Onufrie".
Tot pe acest "Deal" s-au nevoit și urmașii lui, Serafim Sihastrul și Pavel Sihastrul. Până azi se văd ruinele vechilor chilii și peșteri ale sihaștrilor de acolo. O mulțime de pustnici s-au nevoit în peșterile de pe muntele Ceahlău.
Exista acolo chiar un schit, numit "Schitul Sihastru" sau "Sihăstria Ceahlăului", întemeiată din vremea lui Bogdan Descălecătorul, apoi "Schitul lui Silvestru", întemeiat de pustnicul cu același nume, în secolul al XVI-lea.
Într-o peșteră din Ceahlău se nevoia în secolul al XVII-lea pustnicul Vucol, ce se numește "Peștera lui Vucol". Mai sus în altă peșteră se nevoia în secolul al XVI-lea pustnicul Ghedeon, poate cel mai vestit pustnic din Ceahlău. În afara de ei se mai pomenesc în secolele XVI-XVII alți pustnici, care au dat nume unor poieni, unor pâraie, unor peșteri: Peștera lui Gherman, Poiana lui Ghenadie, Pârâul lui Patapie, Pârâul lui Nicandru, Pârâul lui Bucur, Schitul Casiana etc. Ceahlăul era un adevărat Munte Athos românesc.În viața poporului nostru isihasmul prin monahii pe care îi cunoaștem ca sihaștri a fost focarul din care au iradiat luminile dreptei credințe, dar care a avut și un rol național prin legăturile spirituale întreținute de monahii din toate provinciile românești, ținând astfel trează conștiința apartenenței la același neam, la aceeași credință creștină ortodoxă. (Arhimandrit Vasile Prescure).
