Numeroși exegeți au evidențiat similitudinea dintre conceptele filosofice din antichitatea greacă și cea hindusă – monismul, doctrina elementelor, problema unului și a multiplului, doctrina reîncarnării, importanța cunoașterii de sine ca țel primordial al existenței umane și realizarea unității cu Realitatea supremă.
Asemănările nu se limitează doar la investigațiile filosofice ca demers pur metafizic, ci pătrund dincolo de teorie, în însăși practica de realizare a scopului ultim al existenței. Începând cu filosofii pre-socratici – pitagoricienii, Parmenide, Empedocle și continuând cu Platon și neoplatonicienii, înțelepții din antichitatea greacă și romană au elaborat practici ezoterice similare celor practicate de înțelepții și văzătorii (rsi) hinduși de realizare a sinelui și a unității cu divinitatea (Self realization și God realization).
În epoca contemporană, Parmenide (515-470 î.Hr) este considerat întemeietorul logicii. Sunt puțini însă cei care studiază și transmit învățătura ezoterică a lui Parmenide, practicile prin care acestuia i-a fost revelată cunoașterea realității ultime. Parmenide era un preot al lui Apollo, care măiestrea stările superioare de conștiință. El era totodată un vindecător – prin intermediul extazului, al interpretării viselor și imersarea într-o tăcere deplină, pentru perioade extinse de timp.
Citește și: yoga-si-filosofii-din-grecia-antica
Filosoful pre-socratic care a pus bazele logicii, formulând principiul identității (Ființa este) și al non-contradicției (dacă Ființa este, nu putem afirma Neființa este), practica incubația (gr. enkoímesis), asemenea lui Pitagora. Incubația este o practică ezoterică, inițiatică, ce presupunea să stai întins, nemișcat (asemenea posturii Savasana), în deplină tăcere, într-o peșteră sau cameră întunecată (phōleos), pentru perioade extinse de timp până când se atingea starea de conștiință pură. Prin coborârea în lumea subterană se obținea vindecare și gnoză - cunoașterea intuitivă a realității ultime. Incubația facilita experimentarea unei stări de conștiință pure, asemenea turya sau samadhi din tradiția hindusă, prin transcenderea celor trei stării de conștiință, jagrat (starea de veghe), swamana (starea de vis) și shushupti (starea de somn profund).
Unica operă a lui Parmenide, din care s-au păstrat câteva fragmente, este poemul scris în hexametru dactilic, numit Despre natură (On Nature). Conținând aproximativ 160 de versuri, este structurat în trei părți: prima parte descrie călătoria către zeița fără de nume; a doua parte cuprinde ceea ce zeița l-a învățat cu privire la realitate - Calea Adevărului/Realității (gr. Aletheia), iar a treia parte tratează Calea Opiniei (gr. Doxa) – ea începe cu zeița care îi spune că acum îl va înșela și îi va descrie în detaliu lumea în care omul comun crede că trăiește, lumea dualității. Ea îl învață că muritorii nu văd realitatea așa cum este întrucât mințile lor își imaginează distincții acolo unde nu sunt, crezând că unele lucruri există, în timp ce altele nu există.
Parmenide arată că realitatea este neschimbată, întreagă, nenăscută, eternă, Una – o concepție similară filosofiei Advaita Vedanta, shivaismului kashmirian, doctrinelor zen, Dzogchen și anumitor școli sufite.
Filosoful și misticul Peter Kingsley remarca faptul că, pe întreaga durată a călătoriei lui Parmenide, nu se menționează niciun zgomot, cu excepția unui singur sunet. Acesta este sunetul pe care îl face carul în timp ce fiicele Soarelui îl atrag către ele: „zgomotul unei țevi”. Termenul pentru „țeavă” pe care Parmenide îl folosește este sirinx. Syrinx era numele fie pentru un instrument muzical, fie pentru partea unui instrument care scoate un sunet de țeavă, șuierat — sunetul numit syrigmos. Pentru greci, acest sunet de țeavă și șuierat era și sunetul șuieratului făcut de șerpi.
Relatările grecești antice cu privire la practica incubației menționează în mod repetat anumite semne care marchează punctul de intrare într-o altă lume - într-o altă stare de conștientizare care nu este nici veghe, nici somn. Unul dintre semne este că devii conștient de o mișcare rapidă de rotire; un alt aspect este că auzi vibrația puternică produsă de un sunet de șuierat. În filosofia hindusă, semne similare sunt descrise ca fiind preludiul intrării în samâdhi, starea dincolo de somn și veghe și sunt direct legate de procesul cunoscut sub numele de trezirea kundalini – energia aflată în stare latentă la baza coloanei vertebrale (Muladhara chakra).
La câțiva ani după Parmenide, Empedocle (494 – 443 î. Hr), recunoscut astăzi pentru doctrina sa cosmologică și științifică, fiind cel care a introdus cele patru elemente – „rădăcinile” sau cărămizile de bază ale realității (focul, eterul sau aerul, pământul și apa), afirma cu privire la practica introspectivă:
„Trebuie să plonjezi sub gândurile tale aglomerate și să contempli calm realitățile superioare cu atenție pură și concentrată. Dacă faci asta, o stare de seninătate inspirată va rămâne cu tine de-a lungul vieții, modelându-ți caracterul și aducându-ți beneficii în atât de multe feluri. Dar dacă îți îndrepți atenția spre lucrurile banale de care majoritatea oamenilor sunt obsedați, prostiile stupide care le tocește mințile, vei dobândi mai multe obiecte pe care oricum le vei pierde.”
Asemenea numeroșilor maeștri hinduși și greci, Empedocle credea în reîncarnare, afirmând că el însuși este unul dintre sufletele exilate, călătorind departe de sursa divină, punându-și speranța în mod eronat în această lume nebună. Numeroase legende circulă despre filosoful poet: se presupune că realiza miracole – controla forțele naturii, a adus la viață o femeie decedată de 30 de zile, iar în finalul vieții, s-a aruncat în craterul vulcanului Etna pentru a-și dovedi natura de zeu.
Similar lui Parmenide, Empedocle și-a scris doctrina (On nature și Purifications) tot sub forma poemelor; si el atrăgea atenție cu privire la profunda stare de înșelare în care ne aflăm – suntem ignoranți, ne înșelăm continuu, iar până nu începem să vedem modurile în care ne mințim, nu ne putem apropia de adevărul măreț, întrucât orice adevăr va fi doar intelectual, un concept imaginar, fără o valoare reală. Suntem asemenea plantelor, afirma el; avem potențialul de a înflori și de a deveni oameni, dacă învățăm să ne controlăm și orientăm simțurile. Fericirea și pacea permanentă vin la cel care a câștigat adevărata bogăție a înțelegerii divine. El realizează că Divinul nu este ceva ce poți vedea cu ochii fizici sau atinge cu mâinile, nu are un chip sau un gen anume, ci este conștiința pură care se extinde în întregul cosmos. „Ființa Divină este fără început și fără sfârșit; nu este altceva decât conștiință în orice direcție și se bucură veșnic de tăcerea care pătrunde totul.”
Conform lui Empedocle, este sarcina noastră să recunoaștem această conștiență divină (awareness), pierdută în momentul când am uitat esența sinelui nemuritor și ne-am identificat complet cu corpul fizic. Puterea divină a Iubirii a adus cele patru elemente laolaltă într-unul singur, în timp ce puterea divină opusă, a Separării (conflictului) a separat elementele unul de altul. Pentru Empedocle, totul în univers este divin. Mistica sa nu era una ascetică, de îndepărtare din lume sau de disociere față de corp. El învăța, în schimb, folosirea conștientă a simțurilor ca o cale de a recunoaște divinul din tot ce există – inclusiv din sine (filosofie asemănătoare shivasimului kashmirian).
Parmenide și Empedocle au vorbit despre metis – o calitate foarte fluidă de conștiență (awareness) pe care toți o avem; aceea de a fi aware de tot ceea ce este, fără efort. Ambii filosofi au evidențiat necesitatea de a atinge starea de nemișcare divină prin îmbrățișarea deplină a mișcării, prin intermediul practicilor purificării, meditației și contemplării.
Ambii ne învață că, deși pare că trăim într-o lume a multiplicității, odată ce învățăm să ne folosim simțurile în mod conștient, vom ajunge să percepem nemișcarea din mijlocul mișcării aparente. Noi în prezent suntem folosiți de simțuri, nu le folosim – suntem trași în diverse direcții de ele, conform cu precondiționările noastre (ce ne place, ce ne displace etc.).
Empedocle îi va spune discipolului său, Pausanias: „Dacă apeși cuvintele mele sub diafragma ta, atunci ele vor rămâne cu tine, vei crește și te vei transforma”.
Învățătura ezoterică trebuie absorbită; odată plantată sămânța într-un sol receptiv, ea va crește, va rodi și îl va hrăni atât pe discipol cât și întregul univers la care el este profund conectat.
Surse: “In The Dark Places of Wisdom”, Peter Kingsley, The Golden Sufi Center, 1999; The fragments of Empedocles, William E. Leonard; yogainternational.com; platonic-philosophy.org.
