Conform credințelor budiste Mahayana, fiecare ființă are potențialul de a-și trezi natura interioară a lui Buddha. Pentru a deveni un Buddha, trebuie să înțelegem adevărata natură a realității. Aceasta implică înțelegerea unor idei precum că natura tuturor lucrurilor este vidul și că totul depinde de altceva pentru a exista. În plus, bodhisattva caută să înțeleagă realitatea prin înțelepciune și să-i dea sens prin compasiune.
Eliberarea de sine este eliberarea tuturor ființelor, deoarece nu există un sine real, conform tradiției Mahayana. De aceea, obiectivul fundamental al budiștilor Mahayana este să devină un bodhisattva, o ființă trezită care întârzie intrarea în nirvana pentru a-i ajuta pe alții să atingă iluminarea.
Dezvoltată de filozofii de mai târziu precum Jnanagarbha, în secolul al VIII-lea, doctrina celor Două Adevăruri, adevărul absolut (paramarthasatya) și adevărul convențional (samvritisatya), rezolvă conflictul aparent, afirmând că în cele din urmă lucrurile nu există ca atare sau nu există așa cum par să existe. Prin urmare, realitatea obișnuită nu este în cele din urmă nimic altceva decât o convenție sau un acord tacit. Înțelegerea adevărului absolut constă în înțelegerea naturii realității obișnuite, nimic mai mult decât o convenție. Acest lucru se realizează prin meditație și prin diferite practici special concepute pentru a distruge presupunerile obișnuite.
Practicile care contestă opiniile obișnuite despre puritate și impuritate, de exemplu, ne învață că astfel de noțiuni nu sunt o parte inerentă a lumii, ci ceva impus acesteia prin convenție.
Ideea că Universul nu are început în timp și are un număr infinit de ființe și de lumi, conduce la concluzia că nu există doar un număr infinit de bodhisattva în univers, ci și un număr infinit de buddha, fiecare locuind în propriul său tărâm. Existența acestor buddha elimină separarea dintre samsara și nirvana, asociată ideii că buddha încetează să existe la atingerea nirvana.
Acești buddha „cosmici” joacă un rol în multe sutre Mahāyāna și mult mai mult, în tradițiile tantrice ulterioare. După cum este descris în multe texte Mahāyāna și Vajrayana, această cosmologie confirmă că toți aspiranții pot deveni buddha, făcând trecerea de la ideea că Buddha Shakyamuni este singurul refugiu sau sursă de eliberare, la opinia că există mai multe surse.
Astfel, au apărut o multitudine de obiecte de venerare, variind de la alți buddha, precum Amitabha și Vairocana, la bodhisattva, precum Avalokiteshvara și, în cele din urmă, chiar și la reprezentări simbolice, cum ar fi sulurile care reproduc titlul Sutrei Lotusului, o scriptura Mahāyāna timpurie, caligrafiată de călugărul japonez Nichiren (1222–82).
Acești buddha și bodhisattva conduc ființele obișnuite către eliberare prin căi (upaya) ce depășesc înțelegerea obișnuită și pot părea chiar înșelătoare, fiind justificate de înțelegerea superioară a acestor salvatori. Cele mai cunoscute exemple sunt date în pildele din Sutra Lotusului.
Citește și: primii-buddha-care-au-pus-bazele-religiei-budiste-doua-parte
Unele aspecte ale tradiției Mahāyāna, în special în formele sale indiene anterioare, sunt distinct conservatoare, în special în ceea ce privește etica monahală. Toți călugării își obțin hirotonirea într-una dintre liniile sectare Vinaya, iar budismul Mahāyāna este organizat ca o mișcare complet monahală. Prin urmare, nu stă în opoziție cu sectele budismului monahal, Theravada, ci mai degrabă este o mișcare de o logică diferită. De exemplu, deși hirotonit conform Dharmaguptaka Vinaya, toți călugării budiști chinezi sunt mahayaniști și fac în special „jurăminte bodhisattva” mahayaniste.
Multe școli Mahāyāna subliniază importanța laicilor. Această atenție provine parțial din aprecierea faptului că renunțarea nu este completă, ci depinde de neatașarea față de lumea mundană.
În Japonia, această concepție a renunțării a condus în cele din urmă în practică – și prin perioada Meiji (1868–1912) în drept – la căsătoria preoților și la dispariția virtuală a monahismului tradițional celibat. Există tradiții similare ale clerului căsătorit și în ordinul Nyingma din Tibet.
Clasificările sistemelor filozofice, împart școlile filozofice indiene Mahāyāna în Madhyamika și Yogacara (numite și Vijnanavada).
Madhyamika, fondată de călugărul și filozoful indian Nagarjuna (150–c. 250 e.n.), este o sistematizare a scripturilor Prajnaparamita („Perfecțiunea înțelepciunii”), care subliniază că doctrina înțelepciunii (prajna) este cea mai importantă dintre cele șase calități pe care un bodhisattva trebuie să le stăpânească. Celelalte sunt caritatea (dana), disciplina (hila), flexibilitatea (kanti), energia (virya) și contemplația meditativă (dhyana).
Yogacara, fondată de filozofii indieni Asanga (a înflorit secolul al V-lea e.n.) și de fratele său Vasubandhu se bazează mai puțin pe sutră și este mai bine înțeleasă ca o sinteză a doctrinei vidului Madhyamika cu dogmatica tradițională.
Savanții moderni recunosc și alte tradiții filozofice, inclusiv o fuziune Yogacara-Madhyamika; o tradiție Tathagatagarbha (natura buddha), care subliniază sămânța inerentă a trezirii în toate ființele; și o școală de logică și epistemologie – teoria cunoașterii științifice (pramana).
Scolasticismul budist tibetan, un succesor direct al acestor tradiții, a dezvoltat interese deosebite în Madhyamika și în Logic. În China, în timp ce Madhyamika și Yogacara au devenit influente ca, respectiv, școlile Sanlun și Faxiang, la fel de importante au fost tradițiile indigene bazate direct pe importante scripturi budiste, sutrele – în special Sutra Lotus, Avatamsaka-sutra, Mahaparinirvana-sutra, Lankavatara. -sutra și Sutra Pământului Pur. Aceste tradiții ulterioare sunt fundamentul școlilor Tiantai (Japoneză: Tendai), Huayan (Japoneză: Kegon), Chan (Japoneză: Zen) și Pure Land (Japoneză: Jōdo și Jōdo Shinshū) ale budismului din Asia de Est.
Zen este o școală a budismului Mahayana care a apărut în timpul budismului răspândit în China și are aproximativ 15 secole. „Budhismul Zen” poate fi tradus ca budism de meditație, având mai multe denumiri diferite în funcție de cultură și diferențe geografice. În China se numește budism Ch’an. Zen este Versiunea japoneză a lui Ch’an. În Vietnam, Zen se numește Thien și în Coreea este Seon.
In concluzie, budismul Mahayana este o practică spirituală orientală, menită să ajute oamenii să obțină trezirea sau să devină un Buddha. Starea de trezire implică o stare a minții pline de compasiune și liniște, lipsită de ură, atașament și suferință.
Surse: britannica.com, khanacademy.org, bbc.co.uk
