Tinderea spre isihie, adică spre pacea inimii, este proprie tuturor oamenilor, dintotdeauna. Dorințele de tot felul și păcatele sunt cele ce tulbură armonia interioară, însă când omul se bucură de liniștea minții, distinge ușor între gândurile bune care vin de la Duhul Sfânt și cele rele care vin de la duhul cel rău și le alege pe cele bune. Dacă însă mintea s-a obișnuit să primească gândurile rele, acestea pun stăpânire pe ea și pe simțuri, chinuind ființa în permanență.
Monahii isihaști au ajuns la concluzia că mintea nu se poate opri din împrăștierea ei continuă decât fixându-se pe pomenirea neîncetată a numelui lui Dumnezeu.
Isihasmul este atât de legat de rugăciunea lui Iisus, încât poate fi identificat cu aceasta. În accepțiunea populară, isihastul (sihastrul) este monahul care se liniștește în singurătate și se roagă neîncetat pentru lume.
Sihaștrii noștri „se nevoiau în poienile singuratice ale munților, iar alții petreceau în viața de obște și numai în posturi se retrăgeau la liniște pe munte. Toți practicau rugăciunea lui Iisus, postul, privegherea, sărăcia desăvârșită, smerenia și înstrăinarea. Trăiau ca niște vulturi în munți, în locurile greu accesibile și se mutau la cele veșnice fugind de slava lumii și necunoscuți de oameni. Singura lor grijă era să laude neîncetat pe Dumnezeu, stăpâniți de bucuria și nădejdea mântuirii. Tocmai de aceea nu cunoaștem multe nume de sihăstrii, pentru că duceau o viață înaltă duhovnicească, acoperită de smerenie. Sihaștrii se nevoiau in munți, pe stânci izolate, iar cei mai contemplativi se nevoiau în peșterile din stânci, în văgăuni și hrube întunecoase de munte, unde aproape nimeni nu ajunge. Sihaștrii meditativi, legați de frumusețile creației Dumnezeiești se nevoiau, de obicei, în poieni însorite, pe văile singuratice ale pâraielor de munte, cât mai aproape de izvoare. Marii duhovnici se nevoiau la marginea codrilor, aproape de locuințele oamenilor, ca să ajute duhovnicește atât pe pustnicii de pe munte, cât și pe credincioșii de la sate.”
În țările române, isihasmul și spiritualitatea filocalică au apărut din secolul al XIV-lea și s-au păstrat în mare parte, datorită legăturilor cu muntele Athos.
Spiritualitatea Sfinților Părinți a putut fi menținută și transmisă mai departe prin copierea manuscriselor de spiritualitate ortodoxă, care mai târziu au fost tipărite. Astfel, creația teologică românească s-a menținut pe linia veche patristică, datorită lui Neagoe Basarab, Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir.
Patristica este o doctrină teologică-filosofică elaborată de Părinții Bisericii, prin care s-au pus bazele dogmaticii și cultului creștin, completând Biblia și studiind viața, opera și concepția părinților Bisericii.
Existenta unui monahism românesc înainte de cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea este susținută și de dovezile arheologice descoperite pe teritoriul țării noastre.
Mănăstirea Corbii de Piatră un ansamblu rupestru săpat în peretele masiv de stâncă, atestat documentar in 1512, însă cu informații certe conform cărora biserica a existat și înainte de această dată, a fost cunoscut în vechime sub numele de mănăstirea de la Meriș sau mănăstirea Meriș. La 23 iunie 1512, Monahia Magdalina, mătușa lui Neagoe Basarab, proprietară a moșiei de la Corbi, înființează Mănăstirea de la Corbii de Piatră, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” fiind închinată chiar domnitorului Neagoe Basarab. Astfel, locașul capătă statutul de mănăstire domnească.
Image
Peșterile săpate in preajma bisericii atesta un isihasm anterior celui din secolul XIV, fiind asemănătoare cu peșterile săpate la răsărit de Betleem, din fața mănăstirii întemeiate in 475 de Sf. Sava.
Bisericile rupestre din Munții Buzăului reprezintă un complex de vestigii ale unor construcții rupestre de cult dar și de refugiu, a căror origine coboară uneori până în preistorie, situate în zona arcului sud-estic al Carpaților, în zona montana a Buzăului.
O parte din aceste ansambluri rupestre au fost folosite în scopuri religioase - ca lăcașuri de cult, chilii sau locuri de rugăciune, cele mai cunoscute fiind schiturile Aluniș (funcțional și în prezent) și Agaton.
Totodată, în unele dintre peșterile din zonă se întâlnesc inscripții și desene rupestre cu tematică preponderent creștină. În mod indirect, bisericile rupestre de aici au influențat dinamica așezărilor umane prin apariția unor pustnici izolați ce locuiau in mici schituri și ulterior, prin dezvoltarea unei comunități monahale înfloritoare în timpul perioadei feudale. Ulterior organizarea inițială de tip ascetic a fost înlocuită cu una de tip mănăstiresc, transformând astfel viața pustnicilor.
Existența monahilor în Țara Românească înainte de 1359, când a fost numit primul mitropolit la Curtea de Argeș, călugărul grec Iachint de Vicina, este atestată și în actul sinodal din Constantinopol. Scriitorul și istoricul de artă Pavel Chihaia susținea ca micile așezări isihaste din această regiune au fost influențate de Școala Sfântului Teodosie, un ucenic bulgar al lui Grigorie Sinaitul, călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea, unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului de pe muntele Athos.
Deși isihasmul se practica in ascetism, departe de lume, o parte din marii sihaștri ai ortodoxiei care au trăit pe teritoriul țărilor române, au devenit cunoscuți pentru că au avut grija atât de transmiterea tradiției isihaste mai departe prin ucenicii lor, cât și pentru binefacerile făcute mirenilor.
Image
Nicodim de la Tismana
Adept al isihasmului, născut in 1320, localitatea Prilep, pe atunci in Imperiul Otoman, în sudul Serbiei de astăzi, s-a sfârșit în 1406, la Mănăstirea Tismana din Gorj.
De neam macedo-român, înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab, a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.
A fost dascăl, teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți sihaștri, călugări și stareți.
La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peștera de deasupra mănăstirii, care există și astăzi. Acolo se retrăgea cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere și în neîncetată rugăciune. Numai duminica și la praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la el, mânca împreuna cu părinții, sfătuia și îi mângâia pe toți, apoi se retrăgea din nou în peșteră. Duhul isihast s-a răspândit rapid în toate straturile sociale. La aceasta a contribuit cunoscutul isihast Nifon al doilea, mitropolit al Ungrovlahiei și fost patriarh al Constantinopolului.
Image
Neagoe Basarab
A fost „tipul unui monarh isihast”, ceea ce nu surprinde pentru o epocă în care boieri, mame, soții sau fiice de voievozi părăseau lumea și îmbrăcau haina călugărească. Voievodul petrecuse în tinerețe mai mult timp printre călugării de la Bistrița, vatră de cultură monahală, asemănătoare ca importanță cu Neamțul din Moldova.
Voievodul a fost ucenic al lui Nifon și a alcătuit Învățătura către fiul său, Theodosie, considerată o lucrare isihastă românească, după exemplele anterioare ale împăraților bizantini (Vasile Macedoneanul, Manuil al II-lea etc.), care lăsaseră în scris o serie de sfaturi pentru succesorii lor.
În Moldova, Alexandru cel Bun care a pus mitropolia de la Suceava în legătură cu Constantinopolul, a adus operele unor autori isihaști, Grigorie Sinaitul și patriarhul Filotei, care s-au tradus in slavona bisericească și s-au răspândit în țările române.
Aproape pretutindeni unde s-au înălțat mănăstiri mari au existat sihaștrii care locuiau în chilii săpate în stânci sau în bordeie de lemn. Aceștia au avut un rol important în susținerea puterii de rezistență a poporului nostru în vremuri grele. Veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea și cu îndemnul, rugându-se neîncetat pentru ei. Toți voievozii au avut ca duhovnici și sfetnici de taină călugări și sihaștrii.
Image
Pe valea Putnei s-a înființat o sihăstrie pentru călugării isihaști, care a durat până la ocuparea austriacă a Bucovinei. La biblioteca academiei Române există un document atestat la 1691 ca Sihăstria Neamțului.
Image
Sfântul cuvios Daniil Sihastrul
Născut pe la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, a fost trimis să învețe carte la mănăstirea Bogdana din Rădăuți unde devine călugăr la vârsta de șaisprezece ani, primind numele de David.
Ulterior, dorind sa trăiască în condiții mai aspre, pleacă la schitul Laura de pe valea Putnei, ctitoria Sf. Leontie de la Rădăuți, care îi devine călăuzitor duhovnicesc. Aici primește schima cea mare și numele de Daniil, după care se retrage în munte, pe o stâncă de pe malul unui pârâu.
În stâncă își cioplește un paraclis și o chilie dedesubtul acesteia, unde își continuă nevoințele. Faima lui se răspândește din ce în ce mai mult, chiar până la curtea domnească de la Suceava, unde stăpânea Ștefan cel Mare.
Potrivit tradiției, domnitorul venea de multe ori să ceară sfaturi de la cuviosul Daniil. Se spune că sfântul Daniil este cel care l-a îndemnat pe domn să întemeieze Mănăstirea Putna (sfințită în anul 1470), arătându-i și locul cel mai bun pentru ctitoria sa. Tot tradiția spune că, iubitor de liniște și singurătate, dar și ca să nu fie silit să primească tronul mitropolitan al Moldovei după mutarea la Domnul a mitropolitului Teoctist I (1452-1477), sfântul Daniil își părăsește chilia de lângă noua mănăstire Putna și se retrage într-un loc singuratic de pe malul pârâului Voroneț, săpându-și o nouă chilie în piatră.
Viețuind aici în nevoințe aspre și rugăciune, a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, al alungării demonilor, precum și cel al sfătuirii duhovnicești și alinării celor în suferință. Astfel, și aici sfântul a fost înconjurat de ucenicii care îi căutau sfaturile și îndrumarea duhovnicească.
Ca părinte duhovnicesc al multor ucenici, se consideră că sfântul Daniil a stat la baza unei înnoiri isihaste a monahismului din Moldova. Între ucenicii acestuia s-a aflat și viitorul mitropolit al Moldovei, Grigorie Roșca.
În anul 1488, Ștefan cel Mare poruncește întemeierea unei noi mănăstiri, viitoarea Mănăstire Voroneț, care va fi ridicată în numai câteva luni, iar cuviosul Daniil devine primul stareț al acesteia, timp de zece ani.
Istoricii bisericești contemporani consideră că sursele nu confirmă această tradiție, sfântul neavând probabil titlul oficial de egumen, fiind însă numit de către contemporani și autori din perioada imediat următoare acestuia, stareț, cu referire la calitatea sa de părinte și călăuzitor duhovnicesc al ucenicilor săi monahi.
Nu se cunoaște data la care sfântul Daniil a trecut la Domnul. El a fost înmormântat în pronaosul mănăstirii Voroneț, în partea de sud.
