Sfântul Grigorie Palama, călugăr creștin-ortodox de la Muntele Athos, care a devenit apoi arhiepiscop de Tesalonic, a învățat că sfinții, atunci când Dumnezeu voiește, pentru credința lor puternică și pentru multa lor rugăciune, pot avea încă din viața aceasta slava sau lumina Împărăției Cerurilor, care este lumină necreată și eternă.
Vezi aici prima, a doua și a treia parte.
Când mărturisim și trăim dreapta credință, ne luminăm sufletul și ne curățim de păcate prin pocăință, post și fapte bune, iar dintre toate, iubirea și rugăciunea sunt cele mai înalte, spre a dobândi slava vieții veșnice, așa cum au făcut Sfinții noștri Părinți.
Ieromonahul Sisoe
A trăit pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, numele său fiind cunoscut în toate satele din împrejurimile munților Rarăului. Sihaștrii din păduri îl aveau drept povățuitor, fiind vestit ascet și adept al rugăciunii lui Iisus, iar credincioșii de prin sate îl aveau ca părinte duhovnicesc, reprezentant al lui Dumnezeu.
Auzind de strădania lui, călugării din Schitul Rarău l-au ales stareț, care îi povățuia pe toți pe calea mântuirii. Dar, văzând cuviosul că bisericile ortodoxe, mănăstirile și schiturile din nordul Moldovei erau persecutate de autoritățile catolice austriece, a decis să mute Schitul Rarău în partea de sud a muntelui, care aparținea de Moldova.
În vara anului 1800, starețul Sisoe s-a pregătit să treacă frontiera păzita de austrieci. Adunând în schit 30 de țărani cu cai de munte, a așezat pe cai catapeteasma bisericii, odoarele, cărțile de cult și puțina avere a schitului și a trecut noaptea frontiera, împreuna cu ceilalți călugări, fără să fie observați de austrieci.
În zorii zilei au poposit într-o frumoasă poiană de munte, aproape de locul numit „Piatra Zimbrului”. Aici au așezat icoana Maicii Domnului într-un trunchi de brad și au făcut priveghere și liturghie de mulțumire lui Dumnezeu. Apoi au construit o biserică de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, cum se vede până astăzi, în care au așezat catapeteasma și sfânta icoană protectoare a schitului. Alături au construit chilii pentru călugări. Așa a reînnoit Cuviosul Sisoe Schitul Rarău, scoțându-l de sub ocupație străină. A adunat în jurul său peste 20 de călugări pe care i-a învățat dragostea de Dumnezeu.
Image
Sfântul Grigorie Dascălul
Născut in 1765, în București, a intrat în monahism la Mănăstirea Neamț, sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Paisie Velicicovski, unde traducea lucrările Sfinților părinți din greacă.
După o perioadă petrecută la Muntele Athos, întorcându-se la Mănăstirea Neamț, a fost chemat de episcopul Iosif al Argeșului, la Mănăstirea Antim din București, iar după o vreme la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal organizat nu cu mult înainte de către Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica.
Aici l-a găsit domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica (1822-1828), la începutul anului 1823, care cu multe rugăminți l-a chemat la București și l-a ridicat în scaunul de mitropolit al Țării Românești, neștiind pe altcineva care să-i fie asemenea în smerenie și înțelepciune.
Nu și-a îngăduit odihnă, lucrând neîncetat pentru binele Bisericii, așezând ierarhi vrednici în scaunele de la Argeș, Râmnic și Buzău, zidind noi biserici, hirotonind preoți cucernici, rânduind și gospodărind cu bună chibzuială bunurile Mitropoliei, întemeind noi școli de luminare a poporului. De aceea, la moartea sa nu s-au găsit în chilie bunuri sau bani, ci o mulțime de cărți pregătite de el spre a fi oferite în dar școlarilor.
După un surghiun de peste 4 ani și jumătate, în care a fost trimis de către ocârmuirea rusească stăpânitoare în Principatele Române, s-a întors in 1833 și s-a bucurat că poate vedea începută reînnoirea bisericii Mitropoliei din București, lucrările de aici încheindu-se la câțiva ani după moartea sa, in 1834. Ultima sa dorință a fost, continuarea fără oprire a tipăririi ,,Vieților Sfinților”, atât de folositoare pentru zidirea duhovnicească și pentru luminarea sufletelor credincioșilor.
Image
Sfântul Calinic de la Cernica
Născut in 1787, în București, într-o familie evlavioasă, a primit la botez numele, Constantin. Fiind cel mai mic dintre copii, a primit o educație religioasă aleasă, învățând carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lângă biserici.
În anul 1807 a intrat la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. În 1808 devine monah, sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.
După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicului său, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a impus, ca în toată săptămâna să nu mănânce mâncare fiartă la foc, numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să mănânce împreună cu părinții, cu înfrânare.
Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multă postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi, căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.
În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să-l facă preot pe Calinic. El însă nu dorea, socotindu-se nevrednic. Fiind foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții în același an, fiind hirotonit duhovnic al Mănăstirii Cernica în1815, de către însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie.
Era atât un duhovnic atât de bun, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.
Duhovnicii Mănăstirii Cernica spuneau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereții, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus.
Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viața sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.
Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înainte văzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întâmple în viitor. Același ucenic preaiubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând și smerit cu inima, încât oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu om pământesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării și mirenii, cât și episcopii și dregătorii țării.
Cu binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfântul Munte Athos în vara anului 1817.
În 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareț al Mănăstirii Cernica, la doar 30 de ani. Pentru sfințenia vieții lui și buna conducere a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotonit arhimandrit și păstorește obștea Cernicăi timp de 32 de ani, adunând în jurul său mulți călugări, căci se străduia nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovnicești, să îndrepte pe cei leneși și pe cei care tulburau liniștea din mănăstire. Astfel, pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca Apostolului, ca să nu-i vatăme pe alții.
În timpul răscoalei din 1821, mulți locuitori din București s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica, găsind multă mângâiere de la Sfântul Calinic, care îi îmbărbăta, îi odihnea și îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.
În primăvara aceluiași an, auzind turcii de mulțimea mirenilor adăpostiți în insula Cernicăi și socotind că ar fi dintre cei răsculați, au înconjurat mănăstirea cu tunuri și stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflați înăuntru să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul și pe călugări în biserică, le-a ținut un discurs și au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Și astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului și cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-au liniștit turcii și s-au izbăvit cu toții de moarte.
Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării și mirenii erau amenințați de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în fața icoanelor Maicii Domnului și a Sfântului Nicolae și cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareț de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeți de pâine, trimise de pașa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.
Tot în anul 1821, un alt pașă, care își avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriță din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfântul Calinic a făcut jalbă la stăpânire și a izbăvit călugărița din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit pașa, a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade și să-l ucidă pe stareț. Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Și iarăși, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe când pașa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viață. Cutremurat de această minune, a doua zi, pașa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână cunoscută până astăzi sub numele de „Fântâna Turcului”.
Sfântul Calinic a fost, de asemenea, și un bun gospodar al Mănăstirii Cernica și al celorlalte mănăstiri - Pasărea, Snagov, Căldărușani, Ciorogârla și Poiana Mărului -, care erau sub povățuirea sa, a ridicat case și adăposturi pentru oameni și vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii și păduri, încât se mirau toți de priceperea lui. Acolo creștea mănăstirea cirezi de vite și turme de oi pentru hrana și îmbrăcămintea călugărilor.
Pentru blândețea și sfințenia vieții sale, atât de mulți călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele. În anul 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viață aleasă.
Aceasta a fost nevoința și viața plină de sfințenie, precum și sfârșitul minunat al Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care a murit, la 11 aprilie, 1868.
Image
Sfântul cuvios Irodion de la Lainici
Născut în 1821 in București, cu numele de botez Ioan, la vârsta de 20 de ani, a intrat ca frate in Mănăstirea Cernica unde devine călugărul Irodion in 1846.
În septembrie 1850 starețul sau, Calinic, este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea, unde îl aduce împreună cu alți călugări. În anul 1854 îl numește stareț al schitului Lainici. Acolo a rămas 41 de ani, între anii 1854-1900.
Cuviosul Irodion, ca toți marii sfinți, a avut foarte multe ispite din partea confraților săi, dar el le biruia cu smerenie și cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulțeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfințeniei – suferința. După moartea duhovnicului Sfântului Calinic, Irodion devine din ucenic, duhovnic al Sfântului Calinic.
Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător și rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanțului neo isihast românesc din sec. al XIX- lea.
Image
Sfântul Episcop Ioan
A fost vicar al Mitropoliei din Kiev, între anii 1915-1919. Venind în România, din cauza prigoanei ateiste din timpul regimului comunist, s-a stabilit mai întâi prin anul 1920, la Schitul Crasna Gorj, ca frate ascultător. După trei ani, când starețul schitului, neștiind că este episcop, a vrut să-l călugărească, a plecat în ascuns în Munții Sihlei și apoi pe Muntele Ceahlău, unde s-a nevoit aproape 15 de ani, ca un adevărat sihastru și făcător de minuni.
În Munții Sihlei a fost văzut de câțiva părinți duhovnicești de la Mănăstirile Sihăstria Neamț, Secu și Agapia. Prin anii 1928-1930, Episcopul loan era deja cunoscut pustnicilor, unii părinți îl căutau pentru binecuvântare, pentru sfătuire și spovedanie.
Din anul 1929, Ieroschimonahul Vasian Scripcă, din Mânăstirea Secu, un mare nevoitor, se retrage ca pustnic la Schitul Sihla, iar episcopul Ioan și-l alege ca duhovnic.
Între anii 1930-1945, Episcopul Ioan s-a retras pe Muntele Ceahlău. Acești 15 ani de aspră pustnicie în muntele Ceahlău l-au consacrat definitiv ca unul dintre cei mai mari sihaștri din prima jumătate a secolului al XX -lea, cu o viață îngerească, la care ajunsese în ultimii ani, când se hrănea numai prin rugăciune și Sfânta Împărtășanie, apoi neîncetata rugăciune a inimii, descoperirea gândurilor, darul lacrimilor și al profeției și darul de a fi nevăzut de oameni.
În primăvara anului 1945, acest sfânt ierarh s-a reîntors de la Ceahlău în Munții Sihlei și ai Sihăstriei.
El a descris cele șapte trepte ale postului :
1. Carnivorii, adică cei care mănâncă totdeauna carne. Aceștia sunt în treapta cea mai de jos a postului. Chiar dacă se înfrânează uneori de mâncare, ei nu pot spori niciodată în sfânta rugăciune.
2. Lacto-vegetarienii, adică cei care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă și tot felul de legume fierte. Aceasta este treapta a doua a postului, pe care o țin de obicei călugării din mănăstirile cu viață de obște.
3. Vegetarienii, adică cei care mănâncă numai zarzavaturi și legume fierte sau crude. Rânduiala aceasta o țin călugării cei mai râvnitori din viețile de obște. Iar de aici încolo, încep treptele postului cele mai aspre, pe care urcă de obicei călugării sihaștri și pustnicii cei mai nevoitori.
4. Fructivorii, adică cei ce mănâncă o dată în zi pâine și fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cei ce au ajuns la această treaptă a postului, aceștia pot stăpâni cu ușurință trupul și gândurile și pot spori mult pe calea rugăciunii.
5. Cerealierii: sunt călugării care mănâncă o dată în zi, dar numai pâine neagră de cereale și boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, bob, mazăre etc. Cei care vor să se nevoiască cu post aspru și rugăciune, trebuie să aibă binecuvântarea unui duhovnic cu experiență.
6. Hrană uscată: este a șasea treaptă a postului călugăresc, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori. Cei care petrec în această aspră nevoință mănâncă numai pesmeți de pâine muiată în apă, cu sare sau puțin oțet și, toate acestea, o dată în zi și cu măsură.
7. Hrana sau Mana Dumnezeiască, este ultima și cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puțini dintre asceți, după o îndelungată nevoință, fiind întăriți de darul Sfântului Duh. Aceștia se îndestulează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le primesc o dată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta nimic altceva decât numai apă.
Sfântul episcop Ioan spunea, „Darul lui Dumnezeu m-a ajutat și am ajuns la această treaptă și nu mai simt foame și nici trebuință de pâine și legume.”
Image
Preot Daniil Sandu Tudor
O figură de excepție, călugărit la Rarău cu numele de Daniel și apoi în schima mare (treapta cea mai înaltă a călugăriei) cu numele de Agaton. A fost gazetar, poet și publicist celebru.
Întors dintr-un pelerinaj în Sfântul Munte, a înființat la Mănăstirea Antim din București gruparea “Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali creștini, preocupați de rugăciunea inimii. Înțelegând frumusețile duhovnicești ale misticii ortodoxe, el a încercat să le trăiască dar nu a reușit să pună în acord toată ființa sa cu trăirea în Duhul Sfânt.
A fost un temperament vulcanic, impulsiv, cu o structură intimă mistică. Gânditor și om de acțiune, a scris niște Acatiste de o mare frumusețe. Activitatea sa a desfășurat-o sub guvernarea ateismului de stat și nu a fost iertat. În 1958, toți membrii „Rugului Aprins” au fost arestați și condamnați. Părintele Agaton a înfruntat temnița și a murit la Aiud.Partea superioară a formularului
Pustnicul Zosima a fost monah la Mănăstirea Rarău. L-a cunoscut pe părintele Daniil Tudor, stareț la Mănăstirea Rarău, între anii 1954 -1958.
A plecat pe Muntele Rarău, fiind prigonit de autoritățile comuniste. Când l-a cunoscut fratele I., părul din cap îi crescuse roată împrejur, până la pământ, încât nici fața nu i se vedea, barba îi ajungea până la brâu, iarna și vara umbla desculț pe stâncile și pietrele ascuțite ale muntelui. L-au mai întâlnit în pădure doi părinți de la Sihăstria Rarău, care i-au cerut binecuvântarea. Le-a răspuns: - Domnul!
Era gârbovit de ani și se sprijinea într-un toiag. Se odihnea uneori într-o mică grotă. Alteori, prin pădure sau sub stâncă. Nu făcea focul iarna, ca să se încălzească. Era slab, numai pielea și oasele.
Pustnicul Zosima a murit la 129 de ani, fiind îngropat în luna octombrie a anul 2007, de fratele I. și maica T. Și-a prorocit cu un an de zile înainte mutarea la viața cea veșnică, spunându-le ziua în care să vină să-l îngroape. A spus să nu i se pună cruce pe mormânt ca să nu știe nimeni unde este îngropat. În ziua în care își prorocise moartea trupească, a fost găsit de fratele I. Acesta, când l-a ridicat cu mâinile ca să-l pună în mormânt, a observat că trupul pustnicului era ușor și frumos mirositor. L-a pus în mormânt, pe niște crengi de brad. Capul a fost așezat într-un mic locaș săpat în pământ, pentru a fi protejat, când va fi acoperit cu pământ. Apoi a pus un alt strat de crengi de brad și, peste ele, transversal pe lungimea mormântului, lemne, și l-a acoperit cu pământ. Pustnicul Zosima îi dăduse canon să nu spună nimănui unde a fost îngropat
Sihastrul Neofit, trăia într-o peșteră la Pietrele Roșii, pe Muntele Rarău, prin anii 1950-1954. Acestuia i s-a arătat Maica Domnului și i-a spus că atâta vreme cât se va păstra rânduiala sfântă la Schitul Rarău, slujbele de zi și noapte, ascultarea, postul și munca binecuvântată, ea va fi econoama schitului și nu vor lipsi nimic din cele necesare. Într-adevăr, deși este izolat și situat la o altitudine de 1243 m., Maica Domnului a păzit schitul de armatele care au trecut în timpul războaielor, iar credincioșii i-au ajutat pe călugări cu alimente, bani și toate cele necesare viețuirii.
În concluzie, am observat din viețile marilor pustnici, ca forma primară a monahismului ortodox se rezumă la retragerea din lume a unor creștini evlavioși, cu o vocație duhovnicească deosebită, cu hotărârea de a trăi o viață mai aspră, în liniște duhovnicească, curăție desăvârșită și cu lipsuri materiale, având drept suport spiritual și îndeletnicire prioritară practicarea rugăciunii neîncetate, a curățirii de patimi și dobândirea virtuților.
Astfel dobândirea liniștii, isihia a avut rolul, de la început, de element spiritual necesar pentru viețuirea monahală, astfel că, monahismul a fost încă din momentul apariției, în perioadele de dezvoltare și mai ales în epoca lui de înflorire un monahism isihast; a rămas isihast chiar și atunci când a trecut prin perioade mai puțin favorabile.
În țara noastră isihasmul și spiritualitatea filocalică au fost introduse în secolul al XIV-lea ca doctrină recunoscută de Biserică. Cercetările Părintelui Stăniloae dovedesc acest adevăr: „Tocmai datorită acestei existențe de sine a Țârilor române și a unei dezvoltări a vieții mănăstirești pe care au putut-o menține ele, și copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxă, iar mai târziu tipăririi de cărți cu acest conținut, din care unele puteau fi transmise și la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut menține neîncetat spiritualitatea Sfinților Părinți în acest monahism”.
Vezi aici prima, a doua și a treia parte.
