Interacțiunea dintre harul divin și efortul individual în călătoria spirituală este un subiect de importanță semnificativă atât în Advaita Vedanta cât și în șivaismul cașmirian. Deși ambele tradiții recunosc rolul harului, înțelegerea naturii sale și a relației sale cu efortul individual diferă în moduri notabile.
În Advaita Vedanta, conceptul de har (anugraha) este adesea înțeles în contextul înlăturării ignoranței (avidya). Harul este văzut ca puterea care permite căutătorului să discrimineze între real și ireal, ducând la realizarea adevăratei naturi ca Brahman. Harul este adesea asociat cu Ishvara, aspectul personal al lui Brahman care este operativ în tărâmul maya. Advaita subliniază faptul că, deși harul este esențial, efortul individual este la fel de important.
Căutătorul este îndrumat să cultive cele patru calificări (sadhana chatushtaya): discriminare (viveka), detașare (vairagya), cele șase virtuți, inclusiv controlul mental (shatsampatti) și dorința de eliberare (mumukshutva). Aceste calificări sunt văzute ca premise pentru primirea și utilizarea eficientă a harului. Relația dintre har și efort în Advaita este adesea asemănată cu soarele și ochiul. Așa cum soarele strălucește mereu, dar necesită ca ochiul să fie deschis pentru a-l vedea, harul divin este omniprezent, dar necesită receptivitate și efort individual pentru a fi eficient. Această perspectivă subliniază importanța efortului propriu (purushartha) în pregătirea pentru răsăritul cunoașterii de sine.
Șivasimul cașmirian prezintă o perspectivă oarecum diferită asupra harului, încapsulată în conceptul de Śaktipāta - coborârea puterii (grației) divine. Esența șivaismului cașmirian constă în înțelegerea celor cinci funcții/acte divine (panchakrityas) atribuite lui Siva: creația (Srishti), susținerea (Sthiti), dizolvarea (Samhara), ascunderea/ocultarea (Tirodhana) și harul sau grația divină (Anugraha). Aceste funcții sunt văzute ca parte integrantă a căii de autorealizare și eliberare spirituală. Recunoscând că aceste acte sunt manifestări ale conștiinței supreme, practicanții sunt ghidați către o experiență directă a divinului din ei înșiși și către realizarea unității lor inerente cu Siva. Această realizare duce la o înțelegere mai profundă a scopului vieții și a naturii existenței.
“Śiva este atât de măreț, dar nu va recunoaște acest lucru. Dacă oferă grație, oferă grație și atât. Nu există un <de ce>. A revărsat grație, atât. Este Voința Lui.”
(Swami Lakshmanjoo)
Śaktipāta este văzută ca scânteia inițiatică care trezește individul la adevărata sa natură de Siva. Acest har este înțeles nu doar ca îndepărtarea ignoranței, ci ca o forță activă care dezvăluie potențialul divin din ființa umană. Grația este considerată calea centrală în șivaism, întrucât transcende ego-ul și ignoranța și conduce căutătorii către realizarea naturii lor divine. Șivaismul cașmirian recunoaște diferite grade de Śaktipāta, de la cel mai intens (tivra) la cel mai ușor (manda).
Se consideră că intensitatea Śaktipāta determină viteza și ușurința călătoriei spirituale a căutătorului. În unele cazuri, Śaktipāta intensă poate duce la trezire imediată, în timp ce în altele, ea inițiază un proces gradual de desfășurare. Deși șivaismul subliniază primatul harului, nu neagă importanța efortului individual. Mai degrabă, vede efortul individual ca un răspuns la o expresie a harului divin. Practicile șivaismului, cum sunt meditația, recitarea mantrelor și contemplarea, sunt înțelese ca modalități de a ne alinia cu fluxul harului divin.
O diferență cheie între cele două tradiții constă în înțelegerea lor asupra sursei ultime a eliberării. Advaita tinde să sublinieze cunoașterea de sine ca fiind cauza directă a eliberării, grația jucând un rol de susținere. Șivaismul cașmirian, pe de altă parte, prezintă adesea grația ca fiind cauza supremă a eliberării, efortul propriu fiind un răspuns necesar la această grație. Această diferență se reflectă în atitudinile lor respective față de practicile spirituale. Advaita adesea subliniază practicile care cultivă discriminarea și detașarea, pregătind mintea pentru zorii cunoașterii de sine. Șivaismul cașmirian, deși prețuiește astfel de practici, pune un accent mai mare pe practicile care deschid practicantul către fluxul grației divine, cum sunt devoțiunea (bhakti) și abandonarea (prapatti).
Esențială pentru ambele tradiții este omniprezența harului. Grația divină este în permanență prezentă. Maeștrii și înțelepții obișnuiesc să ilustreze acest adevăr folosind metafore sau povești elocvente – harul se revarsă asemenea ploii, iar aspiranții sunt precum paharele întoarse în sus, gata să primească harul sau orientate către sol, incapabile să recepteze grația divină. În alte locuri, este folosită metafora umbrelei identității limitate (a ego-ului) care împiedică aspirantul să primească revărsarea ploii (harului divin), acoperindu-l și ocultându-i adevărata natură. Alți înțelepți fac referire la vasul discipolului – cu cât acesta este mai curat (curățit, purificat) și mai încăpător, cu atât acesta experiază grația divin permanent prezentă, într-o mai mare măsură. Cu cât vasul este mai mic, mai limitat și impur (atașat de lumesc, de dorințele simțurilor), cu atât aspirantul este mai puțin capabil să trăiască experiența grației divine.
Ce anume face, însă ca vasul să fie încăpător sau paharul să fie orientat în sus, pentru a primi grația divină omniprezentă? Maeștrii ne spun că receptivitatea noastră determină revărsarea harului. Iar receptivitatea se naște doar în prezența devoțiunii; altfel spus, iubirea față de Creator atrage grația divină. Se spune că în momentul în care tu faci un pas către El, El va face zece pași înspre tine. În definitiv, devoțiunea ți-o dă tot El, dat fiind că tot ceea ce există, este (prin) grația Lui. Discipolul este necesar astfel, doar să fie orientat către El, orientat către a primi harul, printr-o deschidere a inimii, prin devoțiune sinceră, serviciu dezinteresat (seva) și meditație.
Metodele și tehnice expuse în practicile spirituale au importanța lor – e necesară urmarea unei linii canonice de practică, în vederea realizării naturii noastre fundamentale. Cu toate acestea, esențială este atitudinea interioară profundă din care este urmată practica – smerenia, predarea voii proprii, deschiderea inimii și orientarea cu întreaga ființă către Creator. Altfel, practica spirituală nu este cu nimic diferită față de un troc sau de un job – întreprinzi ceva, ca să obții ceva. Această atitudine este fundamental greșită și nu va duce niciunde. Întrucât nu te transformă în adâncul ființei tale, ci doar schimbi obiectul obsesiei tale egotice – la fel cum îți dorești cea mai înaltă funcție sau cea mai tare mașină, îți dorești cel mai măreț guru, cea mai extraordinară experiență spirituală, cea mai tare cale de realizare sau cea mai cea iluminare.
Ce este grația? Aśeṣa upadrava rahita, când toate upadravas (confuziile), toate confuziile își găsesc un sfârșit, când toate încetează. “Acesta este al meu”, “Acesta nu este al meu”, “Aceasta este o oală”, “Aceasta este o baie”, “Asta este bine”, “Asta este rău”, “Aceștia sunt bani”, “Trebuie să câștig bani” - toate sunt confuzii. Aceasta este tortură. Când tortura sfârșește, și param ānandam caitanya prakāśa pratyabhijñā - recunoști conștiința supremă, care este plină de lumină și beatitudine – aceasta este Grația.
(Swami Lakshmanjoo)
Anugraha, revărsarea grației lui Siva, sparge limitarea dualității. Nu poate fi spus cum și când această grație va fi conferită, întrucât natura sa este libertatea deplină (svatantrya) și spontaneitatea. Coborârea grației atinge două scopuri: pasa-ksaya, distrugerea cătușelor și Sivatva-yojana, restaurarea naturii de Siva, înlăturarea impurităților ce au cauzat limitarea inițială.
Sistemul Trika învață că, urmare a Śaktipāta, căutătorul află un Guru veritabil. Diksa, inițierea, trezește kriyashakti în sufletul limitat. Dezvoltarea kriya-shakti presupune abilitatea sufletului de a absorbi și integra obiectul, ceea ce în aparență este separat în sine.
În The Secret Supreme, Swami Lakshmanjoo descrie cum Śiva creează maeștrii și discipoli pe tărâmul spiritualității, prin al cincilea act divin. Anugraha se desfășoară în 9 moduri distincte ca intensitate:
- tīvra-tīvra-shaktipāta — super-supreme-grace. Căutătorul:
• devine maestru perfect realizat, își părăsește corpul chiar în acel moment;
• apare în secret în inimile merituoase ale discipolilor.
- tīvra-madhya-shaktipāta — supreme-medium-grace. Căutătorul:
• intră în starea de Rudra Shakti Samāveśaḥ și experimentează iluminarea spontană;
• devine complet și perfect iluminat (un prātibha guru);
• trăiește în această lume pentru înălțarea omenirii și luminează discipolii cu atingerea sau privirea sa divină (darsana).
- tīvra-manda-shaktipāta — supreme-inferior-grace. Căutătorul:
• are dorința de a merge la picioarele unui maestru spiritual și ajunge la un maestru perfect (prātibha guru) care îl purifică prin respirație.
- madhya-tīvra-shaktipāta — medium-supreme-grace. Căutătorul:
• ajunge la un maestru care este absolut perfect, dar deoarece mintea acestui discipol nu este perfectă, o simplă atingere sau o privire nu îl va aduce la iluminare. Așadar, maestrul inițiază acest discipol dându-i o mantră și învățându-l modul corect de pășire pe cale;
• Acest discipol devine iluminat, dar nu este complet mulțumit de această iluminare. Cu toate acestea, când își părăsește corpul fizic, obține rezultatele inițierii și devine una cu Siva.
- madhya-madhya-shaktipāta — medium-middle-grace. Discipolii:
• au o dorință intensă de a atinge natura lui Siva și, în același timp, nu vor să ignore plăcerile lumii;
• deși sunt inițiați și își realizează adevărata natură de Siva, ei se bucură de extazul acelei stări, împreună cu plăcerile lumii;
• dar, deoarece aceste plăceri lumești nu sunt plăceri reale, așa că, în momentul părăsirii trupului, ei intră în împărăția paradisului (svarga loka) și se bucură de toate plăcerile lumești spre întreaga lor satisfacție;
• după ce sunt pe deplin satisfăcuți, ei nu coboară în această lume, ci sunt din nou inițiați în cer de către maestrul lor, care este atotcuprinzător;
• prin această inițiere, ei devin desăvârșiți și intră deplin în împărăția lui Siva.
- madhya-manda-shaktipāta — medium-inferior-grace. Discipolul:
• are dorința de a atinge natura lui Siva și de a experimenta plăcerile lumești, cu toate acestea, dorința predominantă este pentru plăcerile lumești;
• ei ating Realizarea de Sine, dar aceasta nu este completă din cauza agitației plăcerilor lumești. În momentul părăsirii corpului fizic, ei merg în svarga loka, unde se bucură pe deplin de plăcerile lumii. Cu toate acestea, în rai nu dobândesc aptitudinea pentru a atinge realizarea deplină și, prin urmare, trebuie să renască în această lume muritoare. Apoi, chiar de la naștere, își supun mintea către împlinirea Realizării de Sine;
• acești aspiranți trăiesc pe pământ pentru o scurtă perioadă de timp, deoarece Siva vrea să-i ducă rapid la propria Sa natură. Prin urmare, ei devin absolut desăvârșiți în acel scurt interval de timp și, în final, intră în starea transcendentală a lui Siva. Cele trei intensități medii de grație de mai sus au loc în câmpul aspiranților care trăiesc în regatul dharmei lui Siva (adică, au dorința de a-L atinge pe Siva). Aceștia au înclinația de a atinge starea de Realizare a Sinelui cel puțin la fiecare jumătate de oră în timpul zilei și cel puțin de două ori în timpul nopții. Perioada rămasă o păstrează pentru plăcerile lumești.
- Manda-tīvra śaktipāta – inferior-supreme grace
- Manda-tīvra śaktipāta – inferior-medium grace
- Manda-manda śaktipāta – inferior-inferior grace
Acești aspiranți:
• trăiesc în regatul Loka dharma (viața lumească) și doresc să atingă Autorealizarea numai atunci când durerile și presiunile acestei lumi devin prea greu de suportat;
• în acel moment, vor să abandoneze totul și să părăsească această viață lumească, dar nu pot; Dar, pe măsură ce harul lui Siva strălucește în ei, în final, ceea ce poate dura multe vieți, ei devin una cu ființa supremă.
Tantrāloka oferă următoarele detalii pentru beneficiarii manda shaktipāta:
• cei care au manda tīvra shaktipāta se mulțumesc rapid cu plăcerile lumești și ulterior încep să urmărească Autorealizarea;
• cei care au manda-madhya-shaktipāta se mulțumesc după un timp, înainte de a urmări realizarea;
• cei care au manda-manda-shaktipāta se mulțumesc cu plăcerile lumești doar după multe vieți, după care urmăresc și ei Autorealizarea. În orice caz, datorită harului care vine din contactul lor cu un adevărat maestru șivait, în momentul în care acești aspiranți sunt pe deplin satisfăcuți de plăcerile lumești, ei sunt „aruncați” în împărăția conștiinței lui Dumnezeu.
Aceasta este măreția harului lui Siva - indiferent de intensitatea harului Său, El te va duce în cele din urmă la realizarea naturii Sale.
Cu toate că există tentația de a căuta să identifici în ce tip de grație te „încadrezi”, Swami Lakshmanjoo ne reamintește că harul divin este permanent prezent. Suntem deja binecuvântați cu grația Lui, dat fiind, în primul rând, că avem întrupare, suntem în corp uman (singurul capabil de a realiza Sinele); apoi, pentru că suntem expuși acestei învățături spirituale veritabile, pentru că avem un maestru și dorința de a ne elibera. Grația este deja aici. Cumva, este necesar doar să fim conștienți de ea, să fim recunoscători și să trăim în armonie cu aceasta – printr-o atitudine binevoitoare față de toți și de toate.
Surse: shaivism.net, lakshmanjooacademy.org, doi.org (Advaita Vedanta and Kashmir Shaivism), The Secret Supreme, by Swami Lakshmanjoo (Universal Shaiva Fellowship, 2003).
