Limbajul este definitoriu pentru natura umană; cu toate că și animalele comunică la un nivel primitiv și pot fi chiar învățate să reproducă anumite cuvinte, ele nu sunt creatoare de înțeles. Nu folosesc semnele (cuvintele) cu intenție pentru a comunica sensuri sau pentru a descrie realitatea și a se apropia de cunoașterea Adevărului.
Cuvintele dețin o forță remarcabilă – ca și gândurile, ele sunt o energie emanată din conștiință. „Folosite” în mod corect, cu integritate, ele ne pot elibera.
Citește și: mantrele-sunete-vindecatoare-noi-dovezi-stiintifice
O preocupare pentru studiul cuvintelor și a originii limbilor a avut și dr. Lucian Cueșdean. Nesatisfăcut de teoria continuității și romanizării clasice și încercând să afle de ce românii au renunțat la limba lor în doar 170 de ani de ocupare de către romani (a doar un sfert din teritoriu), el a descoperit 200 de cuvinte pur românești și alte 1800 de cuvinte înrudite în Punjabi, India, la 4500 de kilometri distanță de țara noastră.
Apă – pani, soare – suraj, pământ – pomuan, rege – ragia, nou – nau, râde – razi, June – juan, bun – bani, cățea – cuti, curechi – curac, soț – sați, vacă – vaci, atârna – utarna, mort – murta, muscă – machi, părticică – parica, afară – agvara, umed – umed, cotită – cotta, oier – aiiar, cărăușie – caraia, vedea – vidia, marmură – marmar, întuneric – nere, ochi – achi, pâine – pani, mânie – manna, nuntă – neunta, băiat – bet, seacă – succa, pandur – panderu - sunt o parte din cuvintele românești pe care le găsim în Punjab. În cartea Suntem români de peste 2000 de ani, dr. Lucian Cueșdean listează 1154 de cuvinte primare cu etimon românesc, getic, latin, traducerea în engleză și cuvântul existent în limba punjabi.
Doctor în științe medicale, dr. Lucian Cueșdean a lucrat în Libia înainte de anul 1989, unde a început să caute explicații pentru faptul că dacii au renunțat la limba lor pentru latină, iar libienii nu. Fascinat de asemănările lingvistice dintre română și punjabi - care în aparență nu sunt unite prin nimic altceva decât apartenența lor la familia de limbi indo-europene - și în urma a peste 20 de ani de studiu și cercetare lingvistică, el afirmă că limba punjabi actuală este derivată din româna arhaică: „După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. (...) Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina”.
Deși o teză controversată, nu este singura care susține existența unei limbi unice, din care au derivat toate limbile indo-europene.
Sir William James, filolog galez care a trăit și profesat ca judecător în Bengal, este cel care a pus bazele domeniului lingvisticii indo-europene. Articolul său din anul 1786, The Sanscrit Language, a creat senzație academică postulând că sanscrita, greaca, latina, gotica, limbile celtice și persa veche au origine comună.
Studiind sanscrita, Jones a observat că aceasta împărtășește multe înrudiri (cognates – născute împreună; cuvânt care are sunet și înțeles exact sau similar în mai multe limbi) cu greaca și latina. De exemplu, dasa (zece) în sanscrită corespunde lui deka (greacă), decem (latină), deg (galeză), dah (persă). Înrudirile apar de obicei din vocabularul cel mai primitiv al unei limbi (cum sunt numeralele sau părțile corpului) întrucât aceste cuvinte sunt cel mai puțin susceptibile a se schimba și a fi înlocuite timp de milenii de folosire.
Jones afirma: Limba sanscrită, oricare ar fi vechimea ei, are o structură minunată; mai perfectă decât greacă, mai copioasă decât latină și mai rafinată decât oricare dintre ele, totuși având o afinitate puternică cu ambele limbi, atât în rădăcinile verbelor, cât și în formele gramaticale, fapt care ar putea fi accidental; într-adevăr atât de puternic, încât niciun filolog nu le-a putut examina pe toate trei, fără să creadă că au izvorât dintr-o sursă comună, care, poate, nu mai există; există un motiv asemănător, deși nu chiar atât de forțat, pentru a presupune că atât limba gotică, cât și cea celtică, deși amestecate cu un idiom foarte diferit, au aceeași origine ca sanscrita; iar vechea limbă persană s-ar putea adăuga la aceeași familie.
Punjabi (Panjabi), a 11-a cea mai vorbită limbă din India, este limba vorbită de aproximativ 150 de milioane de vorbitori din India și Pakistan. Limba oficială a statului Punjab, din nordul Indiei – vorbită de aproximativ 31.14 milioane și limba nativă a 88.9 milioane de vorbitori din Pakistan, punjabi folosește alfabetul Gurmukhi, standardizat de al doilea guru sikh, Guru Angad.
Citește și: 11-guru-sikh-care-au-stabilit-esenta-sikhismului
Principala teorie asupra originii limbilor din nordul Indiei este cea conform căreia punjabi a luat naștere din limba sanscrită, prin Prakrit și Apabhramsa (limba vernaculară, folosită de păstori), în secolele 9-10 și este o limbă aparținând familiei indo-ariane.
Anumiți cercetători observă existența în zilele noastre a unor cuvinte punjabi a căror rădăcină nu a fost găsită în limba hindusă sau în alte limbi ariene moderne și consideră că acestea provin din limbi ale nativilor din Punjab din perioada pre-ariană. Alți cercetători susțin că punjabi este o limbă naturală, care a dat naștere sanscritei.
Sikander Singh, doctor în filosofie la Sri Guru Granth Sahib World University observă că numeroasele lucrări cu privire la originea limbii punjabi au fost realizate, cu intenție sau neintenționat, sub influența unei națiuni – fie India sau Pakistan și astfel conceptul de imperialism al limbii (fie prin „sanscritizare” sau „arabo-persanizare” a limbii Punjabi) ar trebui luat în considerare când sunt analizate teoriile.
În 1990, în urma studiului istoriografiei legate de geți, dr. Lucian Cueșdean a ajuns la datele despre masageți (menționati de istoricii Herodot și Strabon). El consideră că masageții (sau marii geți) sunt strămoșii actualilor locuitori din Punjab – cunoscuți ca Jats.
Marija Gimbutas, arheolog și antropolog de origine lituaniană, dezvoltă începând cu anii ‘50 (Vecha civilizație europeană) teoria cu privire la existența unui popor al masageților care făcea legătura dintre Carpați-Caucaz și nordul Indiei. Cercetarea ei despre civilizația ”kurganelor” (movile funerare din stepele eurasiatice) din spațiul Balcani până în Lituania, ce a stat la fundamentul populațiilor euro-asiatice, explică înrudirile de cuvinte din limba română și limba lituaniană. Ipoteza kurgană plasează patria indo-europeană în stepa ponto-caspică, influențând astfel cercetările arheologico-istorice româneşti.
În studiul Massive Migration from the stepp was a source for indo-european languages in Europe, Wolfgang Haak et al, prin generarea și interpretarea datelor la nivelul întregului genom de la 69 de europeni care au trăit între 8.000 și 3.000 de ani în urmă este demonstrat aportul genetic al stepei nord-pontice la formarea familiei lingvistice indo-europene.
În 2018, David Reich, genetician american cunoscut pentru cercetările sale în genetica populației oamenilor antici și prof. la departamentul de genetică la Harvard Medical School a arătat că populațiile moderne din Europa și nordul Indiei provin din amestecul populațiilor native cu populația Yamnaya din stepele de la nordul Mării Negre și Marea Caspică, de acum 5000 de ani, în valuri separate de migrației către vest și est. Reich estimează că 20% până la 40% dintre bărbații indieni și 30% până la 50% dintre bărbații din Europa de Est provin dintr-un singur bărbat care a trăit între 6.800 și 4.800 de ani în urmă.
A existat astfel, un popor străvechi ce vorbea o limbă străveche și locuia într-o parte străveche a lumii? Acesta a fost obiectul discuțiilor de peste 200 de ani, cum remarca academicianul Alexandru Vulpe. Iar noi cercetări indică spre un răspuns afirmativ. Astfel, limbile română și punjabi ar avea mai multe în comun decât apartenența la familia indo-europeană; e posibil ca în istoria străveche ele să fi reprezentat un singur popor.
Cu privire la similitudinea dintre limbile punjabi și româna arhaică, Dr. Cueșdean afirma că până în prezent nu există nici un argument valid după care să decidem cine din cine se trage, decât faptul că România este spaţiul de antropogeneză europeană, inima vechii civilizaţii europene şi că românii au o limbă ancestrală, debutată în neolitic prin fondul ei onomatopeic.
Reputatul lingvist român Mihai Vinereanu - profesor universitar doctor, a elaborat în 2008 un „Dicționar Etimologic al Limbii Române - pe baza cercetărilor de indo-europenistică” care cuprinde circa 5400 de cuvinte-titlu provenite din fondul vechi și circa 1200 de neologisme și arată că: (…) elementele comune cu latina nu depăşesc 14%, cele slave reprezintă cam 8%, cele turceşti 3.5%, greceşti 3%, maghiare 1% şi germane. Dicţionarul demonstrează că aceste elemente lexicale provin din proto-indo-europeană prin traco-dacă. La acest fond se poate adăuga şi majoritatea elementelor lexicale de natură imitativă cu o vechime considerabilă, care au echivalente în multe alte limbi indo-europene, ajungându-se la 64%.
În prezent, ipoteza indo-europeană, care susține că sanscrita, latina, persana și greaca aparțin unei singure familii este cea mai acceptată teorie. Sursa acestor limbi însă rămâne un mister. O parte dintre lingviști și cercetători consideră că sanscrita reprezintă răspunsul la întrebarea existenței unei limbi comune a limbilor indo-europene. Will Durant consideră sanscrita ca fiind mama tuturor limbilor europene. Etimologic, cuvântul sanscrită este compus din sam (samyak – în întregime, laolaltă, perfect) și rădăcina krit (realizat) – și înseamnă rafinat, transformat sau încoronat. Antonimul său este reprezentat de Prakrit, care înseamnă natural sau vulgar, în sensul de comun, obișnuit.
Sanscrita este considerată o limbă sacră, revelată de Brahman, iar scripturile Vedice - cuvinte ale zeilor. Sanscrita este cunoscută și ca Devavani (voce divină) sau Devbhasha (limba zeilor).
Citește și: https://www.yogasat.ro/mini-dictionar-1-yoga-cuvinte-sanscrita
Cu toate că nu există un consens cu privire la proto-limba din care au luat naștere limbile indo-europene, aplecarea asupra studierii legăturilor dintre limbi, a originii limbajului și etimologiei (sensului adevărat al cuvintelor) reprezintă o preocupare esențială a ființei umane, în năzuința sa de a se cunoaște profund și de a da sens lumilor interioare și exterioare pe care le locuiește.
Dincolo de utilitatea sa practică, imediată în viața de zi cu zi, în comunicarea informațiilor, limbajul ne ajută să ne apropiem de ceea ce este, în definitiv, imposibil de prins în cuvinte – inefabilul existenței, Absolutul.
Esența vorbirii (sabdatattva), care este Realitatea Ultimă și este de natura conștiinței, nu are nici început, nici sfârșit. Toate obiectele, precum și cosmosul sunt manifestate din ea. Realitatea Ultimă este una, însă se manifestă ca multiplicitate datorită puterilor sale variate. (...) Absolutul, Unicul, conține toate semințele multiplicității. Se manifestă pe sine ca cel care experimentează, cel care este experimentat și experiența însăși. (Bhartrhari)
Surse: researchgate.net, nature.com, harvardmagazine.com, science.org, mpg.de, thearchaeologist.org, archive.org, wikipedia.org.
