“Sunt absolut convins că totul a ajuns la noi de pe malurile Gangelui – astronomia, astrologia, metempsihoza etc. (..) Grecii, în mitologia lor, au fost doar discipolii Indiei și ai Egiptului ... nu ne revine nouă, care eram barbari sălbatici când acești oameni erau sofisticați și învățați, să le punem la îndoială caracterul străvechi.” (Voltaire)
“Este imposibil să citești Vedele sau alte scrieri aparținând lor fără să crezi că mari maeștri ai Greciei – ca Pitagora și Platon și-au dezvoltat teoriile sublime din același fundament ca sfinții și înțelepții Indiei.” (Sir William Jones)
Aprofundând remarcabilele concepții filosofice ale înțelepților Indiei și Greciei antice vom spune cu adevărat, nani gigantum humeris insidentes – “stăm pe umerii unor giganți”. Întreaga cultură a modernității își trage seva din investigațiile profunde realizate de acești mari înțelepți, mistici și savanți, care nu sunt decât o altă voce prin care se exprimă Spiritul, Unicul. Grecia antică reprezintă obârșia spiritului occidental. Nașterea filosofiei și a științelor naturale, investigațiile profunde asupra naturii umane și-au pus amprenta pe toate dezvoltările umane ulterioare, din toate domeniile spiritului - logică, matematică, medicină, arte, retorică, viața politică, etică, poezie, religie și spiritualitate. Unul dintre cei mai mari matematicieni și filosofi ai timpurilor noastre, A. N. Whitehead (Process and Reality, 1979) spunea, referindu-se la impactul filosofiei antice asupra dezvoltării spiritului uman că “cea mai sigură caracterizare generală a tradiției filozofice europene este aceea că constă dintr-o serie de note de subsol la Platon”. Ceea ce este în mod fundamental comun celor două culturi, greacă și hindusă este capacitatea de a se mira – de a privi lumea exterioară și de a căuta prin toate facultățile sufletului să o pătrundă. Și de a privi în lumea interioară cu tenacitate pentru a descoperi natura ultimă a Realității, ceea ce fundamentează Existența.
Atât filosofii hinduși cât și grecii antici susțineau că în spatele aparențelor, a lumii fenomenale, toate lucrurile sunt în fapt Una, au aceeași substanță (monism). Ei acordau cunoașterii Sinelui interior (gr. Gnothe seauton – Cunoaște-te pe tine însuți!) un rol esențial în înțelegerea lumii și atingerii eliberării, susțineau credința în reîncarnare (samsara – hinduși și metempsychosis – greci) și existența a 5 elemente / principii fundamentale (pământ, apă, foc, aer, eter - akasa), constitutive ale universului. De asemenea, doctrina emanației, a existenței multiplelor lumi divine, diviziunea tripartită a sufletului (Platon – logistikon, thumos, epithumia) corespunzătoare celor 3 gunas din doctrina Samhkya (tamas, rajas, sattva), practica contemplației și a extazului, asceza și purificarea, alegoria carului pentru evidențierea legăturii dintre corp/minte, suflet și eliberare din Katha Upanișad și filosofia platonică (Dialogul Phaedru) – sunt o parte din învățăturile similare comune celor două mari culturi.
Asemănările dintre filosofia greacă antică și cea hindusă străveche au fost semnalate frecvent de orientaliști și erudiți din toată lumea, mai cu seamă în ultimele două secole, când profunda înțelepciune hindusă a ajuns să fie cunoscută în America și Europa, ca urmare a traducerii celor mai importante texte filosofice și scripturale ale Indiei (Charles Wilkins – 1785, prima traducere a Bhagavad Gita în limba engleză) și a învățaților hinduși care au împărtășit cunoașterea lor Occidentului.
“Când citim cu atenție monumentele poetice și filosofice ale Estului, mai cu seamă pe cele ale Indiei, care încep să se răspândească în Europa, descoperim multe adevăruri, și adevăruri atât de profunde, care contrastează puternic cu josnicia rezultatelor la care geniul European s-a oprit adesea, că suntem constrânși să ne plecăm în fața filosofiei Estului și să vedem în acest leagăn al civilizației umane tărâmul nativ al cele mai înalte filosofii.” (Victor Cousin, 1828-1829)
Au fost elaborate diverse teorii cu privire la frapanta asemănare între concepțiile filosofice din Grecia și India: originea indo-europeană comună, influențarea și dezvoltarea paralelă autonomă. Două teorii care predomină sunt originalitatea gândirii hinduse și influența ei asupra filosofiei grecești și idea dezvoltării intelectuale în mod autonom, în paralel, în cele două culturi (similar, abordarea genealogică a lui Nietzsche). Legătura directă dintre India și Grecia poate fi urmărită încă din secolul VI î. Hr., din consemnările istoricilor. Thales, Empedocle, Anaxagoras, Democrit și alți filosofi presocratici obișnuiau să călătorească în țările orientale pentru a întreprinde studii filosofice. Alexandru cel Mare știa multe despre India înainte de a pleca din Grecia să cucerească lumea. Observând similitudinile dintre doctrinele celor două culturi, o serie de erudiți au afirmat că filosofii greci au fost influențați de înțelepții indieni. În cazul multora dintre concepte și filosofi, este evidentă influența Indiei asupra Greciei (anumiți filosofi presocratici, Pitagora, scepticismul grec).
Teoria e consemnată încă din secolul al II-lea când Lucianus a afirmat că filosofia a fost întâi cultivată de către hinduși înainte de a ajunge în Grecia, iar Alexander Polyhistor (secolul I), Apuleius (secolul II) și Philostratis (aprox. 200 A.D.) au susținut că Pitagora a învățat multe lucruri de la Brahmini.
Stephen R. Hill consideră că dat fiind că tradiția vedică este cea mai veche, ea trebuie considerată ca rădăcina gândirii europene. Alți erudiți (Max Müller, Velssaropoulos, Vassilis Vitsaxis) susțin teoria conform căreia, ființele umane, intrigate de misterele lumilor interioare și exterioare, au pus aceleași întrebări, la care, uneori oferă răspunsuri similare.
„Grecii înșiși erau înclinați, din timpuri străvechi, să le acorde celor din Orient influența pe care au avut-o asupra originii filosofiei lor.”
(Edward Zeller)
Doctrina Reîncarnării
Doctrina reîncarnării apare aproape identic atât la greci cât și la hinduși. Ambele culturi susțineau procesul ciclic al renașterilor și morții: Samsara, la hinduși și metempsychosis, la greci; defineau legile morale care guvernează procesele – karma, respectiv katharsis (gr.) și evidențiau țelul eliberării din proces – moksha, respectiv lusis (gr.). La greci, Pitagora (570 – 495) este considerat primul filosof la care apare doctrina reîncarnării. Leopold von Schroeder (1884) susținea că aproape întreaga doctrină a lui Pitagora, atât cea matematică, cât și cea filosofico-religioasă, exista în India în secolul VI î.Hr. Citește și: pitagora-mistic-ocult-si-ezoteric-maestrul-scolii-misterelor
Cu toate că doctrina este prezentă și la alte culturi (șamani, egipteni), doar la greci și hinduși apare sub forma sa tripartită și doar ei priveau reîntoarcerea într-un corp nou ca fiind indezirabilă. Este de dorit să nu te reîncarnezi – nici măcar într-o formă mai bună; ci să te eliberezi cu totul de ciclul renașterilor și al morții. Ideea acumulării karmice cu polaritate pozitiv – negativ este comună celor două culturi; nu întâmplător te naști sub o formă, ci ca urmare a calității morale a vieții tale anterioare.
Calea eliberării din ciclul renașterilor implica practici de purificare cum sunt vegetarianismul, celibatul, evitarea companiei celor care ucid animale (non-violența). Un grec pe nume Scylax istorisește la 517 î. Hr. despre hinduși care duceau un stil de viață bazat pe non-violență și vegetarianism – oameni care nu mâncau carne deloc, trăiau afară și mâncau doar grâne. O viață devotată purificării se realiza prin Yoga și sadhana. În Grecia, filosofia – iubirea pentru înțelepciune era menită să elibereze sufletul de ciclul reîncarnărilor. Platon oferă diferite modele ale teoriei – în dialogul Phaidon afirmă că sufletul se eliberează de ciclul reîncarnărilor după o viață dedicată filosofiei; în dialogul Phaidros – după trei vieți dedicate filosofiei.
Orficii, de asemenea, susțineau reîncarnarea; la fel și Empedocle, care se consideră că a fost instruit de Pitagora o perioadă și care a călătorit în Orient pentru a studia, la fel ca Pitagora.
În completarea practicilor ascetice, ambele culturi au insistat pe cunoașterea misterioasă, tăinuită. În tradiția Upanișadică, orice om care se află în posesia cunoașterii lui Atman, este jivanmukta – eliberat de samsara în timpul vieții sale. Orficii considerau că eliberarea este obținută prin reamintirea naturii bune; similar, doctrina reamintirii a lui Platon (Socrate). Realizarea naturii cosmice face ca natura umană să fie văzută ca cel puțin trivială, dacă nu, chiar respingătoare. Consecința este o stare lipsită de dorință, o dezangajare din impulsurile și activitățile egotice orientate către posesivitate.
Prin practici bazate pe abstinență, cultivarea lipsei dorințelor și a expansiunii cunoașterii Sinelui, sufletul devine mai pur, existență cu existență, până la ultima sa reîncarnare – jivanmukta – când nu va mai renaște. Citește și: moksha-eliberarea-sufletului-din-samsara
Ambele tradiții au recunoscut un astfel de ideal uman – al celui iluminat, eliberat din timpul vieții. Empedocle se considera pe sine astfel: „Depășesc oamenii muritori care sunt supuși multor morți... Merg printre oameni ca zeu, nu mai merg ca un muritor – am fost eliberat”. Pitagora era considerat la vremea lui un jivanmukta (Heraclit la fel); similar, înțeleptul Yajnavalkya era considerat eliberat: înainte de a-și lăsa corpul definitiv, sufletele eliberate se folosesc de ultima lor reîncarnare pentru a-i învăța pe ceilalți cum să obțină acest fericit țel.
Puterile speciale (siddhis) care apar odată cu atingerea eliberării sunt consemnate în ambele tradiții – puterea de a zbura, de a prezice viitorul, de a trăi fără a mânca, bilocația, hipnoza, călătoriile în afara trupului, retro-cogniția (cunoașterea încarnărilor precedente).
- Elementele primordiale (cărămizile / rădăcinile Realității)
Obiectul de studiu al primilor mari gânditori și înțelepți a fost investigarea naturii realității. Spectacolul schimbării lumii fenomenelor i-a făcut să se întrebe dacă există ceva permanent, nesupus mișcării, transformării. Răspunsul dat de primii filosofi (presocratici) la această întrebare a fost substanța – schimbarea are ca suport un ceva care, deși aparent se schimbă, rămâne neschimbat. Elementele – ca ultime principii (arche) ale lucrurilor, au fost izolate rând pe rând, atât de filosofii presocratici, cât și de Vede; la presocratici, patru elemente au fost considerate, pe rând, ca principiul suprem, substanța care a născut totul și în care totul se reîntoarce.
Ambele tradiții listează mai întâi patru, apoi cinci elemente primordiale din care totul ia naștere – pământ, aer, foc, apă și eterul (aither sau akasa).
Pentru Thales (624 – 545 î.Hr.), părintele filosofiei grecești, întemeietorul Școlii din Milet, substanța ce stă la baza tuturor lucrurilor și se transformă în toate lucrurile este apa. Nu este vorba însă de forma materială a apei, ci de esența subtilă a acestui element.
Citește și: apa-vie-adevar-sau-fictiune-prima-parte
În Rigveda, de asemenea, este prezentă doctrina nașterii lumii din elementul apă. În Chandogya Upanișad, Samathkumara exprimă aceeași doctrină a monismului material. Idei fundamentale din filosofia Samkhya (una din cele 6 școli de gândire – Darsana ale hinduismului, care postulează dualitatea Prakriti (natura) – Purusa (sufletul)) se găsesc și la Anaximandru (610-546 î. Hr.), filosof contemporan cu Thales din Milet. Acesta considera ca fundație a tuturor lucrurilor o materie primitivă, eternă, de neimaginat, nelimitată, infinită - apeiron (a – peros, fără de limite) – din care substanțele definite apar și în care ele se reîntorc în final.
Filosofia Samkhya susține că lumea materială este produsă de Prakriti, materia primitivă, în care se va reîntoarce, reabsorbi. De asemenea, numeroase pasaje din Upanișade îl descriu pe Brahman aproape identic cu descrierea pe care Anaximandru o dă Infinitului. Profesorul F.H. Smith observa că apeiron-ul lui Anaximandru este aproape același cu conceptul de nirvikalpa – cel fără nume și fără formă, numit Aditi, nelimitatul, din Rig Veda.
La greci, doctrina elementelor culminează cu formularea de către Empedocle a celor patru mari rădăcini ale lucrurilor – pământ, aer, foc și apă, pe care le prezintă ca pe niște zeități. Al cincilea element, eterul este identificat cu Zeus însuși.
Se consideră că al cincilea element este introdus în Grecia în secolul V (de Philolaus sau alt pitagorean) sau în secolul IV (de către Aristotel). Este cel mai fin și rarefiat, este elementul de la periferia cosmosului, locul de unde sufletul coboară în materie.
Eterul este văzut de Aristotel ca spațiul care înconjoară cosmosul și e dispersat peste tot în cosmos. E substanța din care ia naștere sufletul universului și din care sunt făcute stelele. Muzica Sferelor este sunetul eterului în starea sa pură; la fel cum akasa este elementul care permite sunetului să călătorească.
Taittirya Upanishad este prima dintre Upanișade care descrie stadiile materiei menționând cele cinci elemente – adaugă aerul și eterul (substanța fină care e prezentă în spațiu și mediul care conduce sunetul): din acest Sine s-a născut eterul; din eter – aerul; din aer – focul; din foc – apa; din apă – pământul; din pământ ierburile; din ierburi – mâncarea; din mâncare – persoana. (TU II 1.1.).
În Aitareya Upanișad elementele primesc titulatura oficială – El e Brahma, El e Indra, El e Prajapati, El este toți acești zei; și aceste 5 mari elemente (mahabhutani): pământul, aerul, eterul, apa, focul.
Heraclit considera că fiecare element moare în următorul element, în următorul stadiu al procesului de transformare: „Pentru suflete, moartea este să devină apa; pentru apă, moartea este să devină pământ. Din pământ se ivește apa, iar din apa se ivește sufletul (din nou).” Similar, atât Brihadaranyaka Upanishad cât și Chandogya Upanishad descriu sistemul de transformare a elementelor; Upanișadele vorbesc despre moartea zeilor unii în ceilalți („dying around of the Gods” – Kaushitaki Upanishad).
