“Există doar un tip de Yoga, care se numește Raja Yoga, în care nu există nicio practică, niciun exercițiu artificial – (…) o viață cu adevărat morală în care există integritate. Aceasta este Yoga autentică.” (Jiddu Krishnamurti)
În numeroasele sale discursuri, Krishnamurti a abordat filosofia și practica yoga. El a evidențiat aspectele morale și importanța de a avea un corp sănătos, care este sensibil, simțitor, viu și inteligent în mod independent. Nu a promovat un sistem sau o școală anume, ci a atras atenția cu privire la riscul de a o transforma într-o religie sau un sistem de iluminare.
El afirma: Yoga modernă – nu știu de ce o numesc „yoga” – ar trebui numită doar exercițiu fizic, dar asta nu ar mai atrage pe nimeni! Poți practica aceste exerciții fizice pentru tot restul vieții tale, însă nu vei trezi vreun „insight” spiritual, nicio altă energie înaltă nu se va trezi în ființa ta. Prin faptul că mănânci corect, prin control, prin respirație corectă etc. ai mai multă energie, natural. Iar asta îți dă un sens de superioritate, că te-ai iluminat și așa mai departe. Însă atunci când sinele (sentimentul de eu) încetează să mai existe, există o cu totul altă energie care menține mintea proaspătă, tânără, vie.
Raja yoga, numită și Calea regală, pune accentul controlul corpului și a minții, prin conștientizarea gândurilor. Meditația este practica principală, iar Asana și Pranayama sunt auxiliare.
Citește și: raja-yoga-calea-regala
Prin meditație, yoghinul înlătură fluctuațiile minții și cu practică serioasă, intră în starea Asamprajnata Samadhi – cea mai înaltă stare, de supraconștiință în care mintea este complet anihilată, iar Realitatea Supremă este experimentată.
Pentru căutătorul spiritual autentic, meditația este rădăcina, planta, floarea și fructul. Meditația reprezintă esența practicii sale spirituale în vederea obținerii eliberării de Samsara. Însă ce este, cu adevărat, meditația, se întreba Krishnamurti? Să stai liniștit, să te concentrezi, să îți controlezi gândurile? Să stai 5 minute tu cu tine, cu picioarele încrucișate, respirând corect – aceasta este auto-hipnoză, spunea el.
Krishnamurti respinge „practica” de a fi alert – aceea de a practica conștientizarea, întrucât urmarea oricărei practici duce inevitabil la rutină; este ceva inert, fals, lipsit de trăire. Dacă un sistem te învață cum să fii atent, atunci ești atent la sistem, iar aceea nu este atenție.
În schimb, el ne invită să ne eliberăm de ceea ce credem că știm despre meditație, pentru a face loc observării, percepției directe, adevăratei înțelegeri. De ce vrem să medităm, în esență? Pentru că suferim, ne simțim incompleți, condiționați. Știm că ceva ne lipsește, însă nu știm ce anume și căutăm în definitiv, liniștea, fericirea fără opus, starea de împlinire permanentă. Căutăm libertatea supremă, samadhi, moksha. Medităm pentru a scăpa de ceva (aversiune) – neliniște, nefericire, incompletitudine, condiționare sau pentru a obține ceva (atașament) – liniște, libertate, fericire. Însă aceasta este în sine o condiționare a mentalului, nu reprezintă meditația autentică, starea naturală a ființei noastre, liberă de orice mobil, de orice scop.
Pentru Krishnamurti, meditația pornește întotdeauna din locul în care te afli, de la înțelegerea a ceea ce se întâmplă cu tine, în tine, în prezent. Ea presupune observare directă, detașată, o minte foarte liniștită, capabilă să sesizeze gândurile, emoțiile, pattern-urile, fără să intervină prin judecată sau respingere. Cum putem obține această stare, condiție a minții în care să se producă natural observarea fără judecată, fără gândire? În niciun caz luptând cu gândurile, încercând să le controlăm sau să suprimăm ce simțim. Întrucât astfel obținem doar tensiune și efort, și nu o minte liniștită, așezată în ea însăși.
Înțelegerea reprezintă procesul fundamental al meditației. Dacă nu înțeleg cum funcționează gândurile, emoțiile, dacă nu îmi înțeleg motivațiile, cererile, pattern-urile comportamentale - nu există niciun fundament al gândirii. Înțelegerea naște auto-cunoașterea; nu cunoașterea provenită din cărți, de la autorități, Guru, ci cunoașterea care se naște din introspecție, din conștientizare de sine: Meditația reprezintă începutul cunoașterii de sine, iar fără auto-cunoaștere nu există meditație.
Iar atunci când încerci în mod real să te cunoști pe tine, te observi cu detașare, vezi că tu ești lupta – în tine există conflict, agresivitate, zgomot, îndoială. Odată ce observi contradicția, conflictul, fragmentarea și nu vrei să le schimbi, nu operezi niciun efort și nu dorești să controlezi nimic, în acel moment, conflictul se transformă în altceva. Iar mintea se liniștește natural întrucât nu i te opui, nu îi reziști.
În meditație, observăm procesul gândirii, al memoriei, al timpului, emoțiile, pattern-urile, tot ceea ce numim „eu”. Krishnamurti ne invită să ne eliberăm de “cunoașterea” pe care o deținem despre noi înșine – cunoaștere care reprezintă trecutul, gândirea însăși, pentru a face loc adevăratei cunoașteri: Invită astfel moartea din timpul vieții. Sfârșește lucrurile pe care mintea le-a colectat, ușor, cu o anumită grație, astfel încât se naște o altă calitate a minții.
Meditația reprezintă sfârșitul cunoscutului – sfârșitul atașamentului, a lăcomiei, agresivității, a credințelor dogmatice, a constructelor mentale pe care le avem cu privire la „eu”, lume, lucruri. Doar în momentul în care mor față de cunoscut, mintea este cu adevărat liberă – de orice condiționare, “cunoaștere”, conținut, impresii, credințe, de gândirea însăși. Dacă acestea nu mor, nu sfârșesc în ființa celui care meditează, mintea nu va cunoaște niciodată liniștea.
Eliberarea față de cunoscut înseamnă renunțarea la întreg bagajul cunoașterii pe care îl purtăm în spate – renunțarea la credințe, reprezentări, impresii, păreri, proiecții, definiții, concepte, amintiri, explicații, interpretări. Înseamnă renunțarea la cine cred că sunt „eu” – la toate imaginile pe care le-am format cu privire la sine și lume, inclusiv cu privire la meditație și practica spirituală (sadhana). Auto-cunoașterea presupune întâi de toate, renunțarea la cunoaștere. Nu mă pot cunoaște pe mine dacă am deja o părere formată cu privire la mine, dacă am o reprezentare mentală a mea, un construct prin care mă definesc. Prin meditație, mă eliberez de orice construct și reprezentare mentală și mă deschid necunoscutului și adevăratei cunoașteri de sine. Auto-cunoașterea nu înseamnă să schimb un set de credințe cu un alt set de credințe, să renunț la imaginea pe care o am despre mine pentru a o înlocui cu altă imagine, poate mai dezirabilă sau în acord cu preferințele sau expectanțele celorlalți – de exemplu, nu mai sunt o persoană vanitoasă sau competitivă, ci sunt o persoană liniștită, cu o practică spirituală serioasă. Aceasta nu este renunțare, eliberare de cunoscut, ci acumulare. Practica spirituală autentică nu reprezintă acumulare, cristalizare a eu-lui, nu înseamnă că înlocuiesc bagajul vechiul „eu” cu un bagaj mai spiritual și sofisticat; ci înseamnă renunțare permanentă la ce cred că știu și că sunt, înnoire permanentă, negare totală a oricărui construct mental.
Când mintea tace, există mister. Nu misterul proiectat de minte, de gândire, de reprezentări. Acel mister este sacru. Nu are niciun simbol, niciun cuvânt. Nu îl poți experimenta, pentru că atunci înseamnă că există un centru – un eu, deci divizare.
Doar prin meditație putem spera să ne apropiem de ceva cu adevărat sacru în viața noastră. Iar fără acest sacru, să ne întrebăm ce sens are viața cu adevărat. Cât sens ne pot aduce plăcerea, banii și puterea? Există ceva cu adevărat sacru în ele? Meditația reprezintă înțelegerea ordinii în lume – în lumea interioară, și implicit, în lumea exterioară; ea nu este separată de realitate. Nu este ceva ce practic în singurătate 30 de minute zilnic, iar în restul timpului continui exersarea eului meu egotic. Este starea naturală a ființei noastre, însăși fundamentul pe care se desfășoară întreaga viață. Ea oferă frumusețe ordinii din viața de zi cu zi. Reprezintă o minte liberă de iluzie, inocentă, care nu este atașată de nicio credință, persoană, idei sau concluzii.
Meditația ne revelează esența profundă a ființei noastre – adevărata cunoaștere de sine, care încetează orice conflict, orice suferință. Liniștea care se naște din înțelegerea profundă a minții, a procesului gândirii, a însuși gânditorului are o altă calitate față de liniștea pe care căutăm să o obținem când ne propunem să medităm, liniștea pe care ne imaginăm că trebuie să o obținem ca urmare a meditației. Adevărata meditație nu caută niciun rezultat, nu își propune să obțină nimic. Adevărata meditație naște compasiunea, iubirea. Acestea nu sunt stări fabricate mental, gândite, impuse de un „eu” ființei noastre, ci se revelează natural în ființa celui care renunță la cunoscut și se deschide necunoscutului, cu inocență și smerenie.
„Întâi de toate, începe foarte foarte umil, foarte delicat, nu cu „trebuie să fac asta”. Necesită un sentiment incredibil de solitudine, dar și un alt sentiment anume … – dar nu voi descrie asta. Pentru că atunci te vei lega de descrieri. Dacă descriu, descrierea nu este reală. Descrierea lunii nu este luna, la fel cum o pictură a munților Himalaya nu reprezintă munții Himalaya. Așa că ne vom opri din a descrie. Rămâne ca tu să te joci cu asta sau să nu te joci cu asta, să îți urmezi drumul tău cu rezultatele tale ciudate obținute prin meditație, recompense și restul. Astfel că în meditație, unde nu există niciun efort, niciun rezultat de obținut, niciun gând, creierul este liniștit; nu este redus la tăcere prin voință, intenție, concluzie și toate prostiile de felul acesta; este pur și simplu liniștit. Și fiind liniștit, are spațiu infinit.”
„Mantra înseamnă a medita la a nu deveni (tra – să pui de-o parte activitatea centrată pe eu). Nu deveni nimic. În interior nu devii nimic. Dacă ai activitate centrată pe “eu”, las-o de-o parte. Acesta este adevăratul înțeles.”
Citește și: importanta-meditatiei-realizarea-sinelui
Surse: kfoundation.org, jkrishnamurti.org, The Awakening Of Intelligence
