Yoga în antichitatea greacă (partea a treia) | Yogasat

“La El ne conduc purificările, virtuțile, rânduirile lăuntrice, imboldurile de a ajunge la lumea spirituală, de a rămâne pe tărâmul acela, de a ne sătura cu hrana de acolo. (VI 7, 36, 6.)”

O serie de comentatori și erudiți au evidențiat asemănările între filosofia lui Plotin și Vedanta, respectiv școlile budiste Vijñānavada. M. Vasudevacharya afirmă că deși Plotin nu a ajuns în India, metoda lui demonstrează o mare afinitate cu metoda negației prezentă în Upanișade și de asemenea, cu practica Yoga. În biografia sa, Pierre Hadot arată că în anul 243, Plotin se alătură armatei din Mesopotamia a împăratului Gordianus, în speranța că expediția militară îi va da prilejul de a se întâlni cu anumiți înțelepți perși și hinduși.

Asemenea lui Socrate, Plotin nu a scris nimic. Filosofia lui a fost expusă în opera Enneade, de către discipolul său, Porfir. Plotin (204-270 d. Hr) a fost un filosof neoplatonist care învăța că există Unul, transcendent, suprem, ce nu conține nicio separare, multiplicitate sau distincție, dincolo de orice categorie a ființei sau non-ființei. Opera sa a permis ca influența filosofiei platoniciene să își pună amprenta pe cele trei mari religii monoteiste – iudaismul, creștinismul și islamul.

Trăsătura esențială a filosofiei sale este negarea realității oricăror limitări ale sinelui, a întregii personalități individuale. Sinele și Unul, respectiv Realitatea Infinită sunt unul și același. Astfel, nu este loc pentru realitatea discursivă, pentru separații și clasificări. Tot ce are de făcut un suflet este să se întoarcă în sine (interiorizare, asceză, meditație) și să recunoască că este Ființa Unică. Este ceea ce afirmă filosofiile moniste hinduse – Shivaismul Kashmirian (Utpaladeva – Philosophy of recognition) și Vedanta (Thou art that).

„Unul s-a creat pe sine prin actul de a se privi pe sine. Acest act de a se privi pe sine este, în efect, ființa sa.”

Universul este contemplare sau activitate mentală, la diferite nivele de intensitate, de la extrema vagă și inertă contemplare a plantelor și pietrelor până la suprema contemplare, aceea a unității cu Unul. Conștiența (awareness) coboară prin aceste nivele și produce din ce în ce mai multe gânduri, astfel că cele mai inferioare nivele ale minții sunt zgomotoase și haotice, caracterizate de lipsă de armonie. În timp ce se înalță, conștiența produce cu fiecare nivel, din ce în ce mai puține gânduri fragmentate, până la starea de nirvikalpa samadhi.

Pentru Plotin, toate lucrurile lumești sunt în van, goale de orice valoare. El ne îndeamnă să ne rupem de influența lumii fenomenale. Dacă respingem toate impresiile externe, iar prin concentrarea gândirii depășim multiplicitatea ideilor ce rezultă din aceste impresii (dualitatea), cea mai înaltă cunoaștere ne va cuprinde mintea, sub forma unei percepții extatice a lui Dumnezeu, ivită dintr-odată. Este ceea ce învață știința Yoga. Unitatea cu Creatorul, al lui Plotin este echivalentul Prātibhajñāna – cunoașterea intuitivă, imediată a Adevărului universal care ne apare dintr-odată, în urma practicii ascetice Yoga efectuate metodic.

„Prin urmare, dacă vrem să existe conștiință a lucrurilor transcendente prezente astfel (in partea cea mai de sus a sufletului), conştiinţa va trebui să se întoarcă spre înăuntru și să-și îndrepte atenţia spre transcendent. E ca atunci când cineva ar aștepta un glas pe care doreşte să-l audă: dă la o parte toate celelalte voci si ciulește urechea, căutând să surprindă apropierea sunetului pe care îl preferă tuturor celorlalte; tot astfel si noi trebuie să lăsăm deoparte zgomotele sensibile, dacă nu este neapărată nevoie să fim atenţi la ele, spre a putea menține puterea conștiinței sufletului neatinsă şi pregătită să audă sunetele ce vin din înalt.”(V 1, 12, 12.)

Plotin își învăța discipolii să își închidă ochii fizici și să trezească un alt mod de a privi în ei înșiși. Natura devoțională a filosofiei lui Plotin este evidențiată de conceptul de chenoză – uniunea extatică cu Unul. Cea mai adâncă stare meditativă era denumită henosis – de la heno (gr. Unu) desemnând conștiința unitară (one-pointed awareness). În Academia lui Platon din Atena, în marea universitate din Alexandria sau în școala lui Plotin din Roma, grecii și romanii învățau să își stabilească mintea în henosis (chenoză).

„Trebuie să nu mai privim; trebuie ca, închizând ochii, să înlocuim acest fel de a vedea cu un altul și să trezim acea facultate pe care toată lumea o posedă, dar de care foarte puţini se folosesc.” (I 6, 8, 24.)

Pentru Plotin, chenoza reprezenta actul revers al procesului ontologic al conștiinței, prin intermediul meditației, contemplării lipsei gândului și lipsei oricărei dualități în ființa umană. El afirma că practicantul atinge o stare de vid, de tabula rasa (lipsită de orice conținut), care îi permite să se unească cu Unul. Astfel, persoana este total dizolvată și absorbită în Monada (în Unicul). Aceeași idee este regăsită și în Upanișade – procesul invers al creației, de retragere a fiecărui element, de la cele grosiere la cele mai subtile, unul în altul, până la sursa primordială care a emanat toate elementele.

Plotin descrie mai multe etape ale procesului de unire mistică cu Unul:

catharsis – reprezenta purificarea de orice contaminare a multiplicității (de orice gând, cunoștință sau activitate mentală), îndepărtarea persoanei însăși. Sufletul se separă de distracțiile lumii materiale;
revenirea, întoarcerea mistică înspre sine – intelectul trebuie să se retragă în sine si să se predea către ceea ce se află dincolo de el;
autofania – sufletul capătă cunoașterea de sine și și recunoaște esența divină (are viziunea luminoasă – autophany - a propriului sine);
anihilarea – ego-ul este dizolvat, permițând sufletului să se unească complet cu Unul;
uniunea cu Unul – sufletul atinge țelul ultim, pierde orice simț al separării și se topește în Unul.

„Gândirea noastră nu poate cuprinde Unul atâta vreme cât orice imagine rămâne activă în suflet. În acest sens, trebuie să îți eliberezi sufletul de toate lucrurile exterioare și să te întorci cu totul în tine, fără să mai stăruiești asupra a ceea ce există în afară și să îți golești mintea de formele ideale, ca și mai înainte – de obiectele simțurilor, și să uiți chiar și de tine și astfel să ai viziunea Unicului.” (6.9.7)

Actul chenozei presupunea disciplină etică (respectarea celor mai înalte norme de conduită), contemplarea intelectuală și practicile mistice. Virtuțile etice precum cumpătarea, curajul, dreptatea și înțelepciunea au rolul de a purifica sufletul, în timp ce investigarea filosofică ascute mintea. Meditația creează o stare de tăcere sacră ce permite sufletului să transceandă planul rațional și să se apropie de Unul.

Observăm asemănarea cu practicile expuse de Patanjali în tratatul său, Yoga Sutra, unde evidențiază cele 8 ramuri prin care adeptul spiritual poate atinge moksha (eliberarea de samsara – de dualitate și realizarea unității supreme). Prin respectarea principiilor de moralitate și conduită – Yama și Niyama, aspirantul se purifică și devine capabil să contemple realitățile superioare. Următoarele ramuri sunt corespunzătoare practicilor mistice și contemplării enunțate de Plotin – asana, pranayama, pratyahara, dharana susțin practica meditației, iar dhyana și samadhi reprezintă absorbția mistică în Realitatea supremă.

Pierre Hadot remarca faptul că spiritualitatea lui Plotin este, în esență, luminoasă și senină. Sufletul plotinian „se dezbară de toate lucrurile” în pace și cu blândețe, și devine astfel o pură capacitate de receptare, așteptând ca asupră-i să se reverse prezența Binelui care este mereu deja prezent.

Asemenea lui Krishna, în Bhagavad Gita, Plotin învăța că drama universului urmează un plan providențial, iar sufletul doar schimbă numeroase costume (corpuri), pe scena vieții:

“Da, totul se petrece ca pe scenă: si uciderile, si morțile, si prădăciunile! Toate acestea nu sunt decât schimbări de costume sau de ținută, văicăreli si vaiere de actor. Căci pe pământ, în fiecare din întâmplările vieţii, nu sufletul, care este înlăuntru, ci doar umbra exterioară a omului plânge, se jeluiește, se arată în fel si chip, oamenii jucându-şi astfel rolul pe nenumăratele scene ale marelui teatru care este pământul întreg. Căci așa face omul care nu ştie să trăiască decât lucrurile cele de jos si lucrurile exterioare: el nu știe că, si atunci când varsă lacrimi sau când le ia în serios, de fapt, joacă un rol. Numai partea serioasă din om poate întreprinde, în mod serios, fapte serioase; în rest, omul nu este decât o jucărie. Cei care nu ştiu să fie serioși si nu știu despre sine că sunt doar niște jucării, își iau jucăriile în serios. Dacă, jucându-ne cu ele, ajungem să suferim aceleași necazuri ca si ele, trebuie ca, lepădând masca pe care am purtat-o cât am jucat, să știm că am fost prinși într-o joacă de copii.” (III 2, 15, 31.)

Plotin a murit în anul 270. Ultimele cuvinte ale sale către discipolul său, Eustochios, care i-a stat la căpătâi în ultimele clipe, au fost: „Mă silesc să înalț divinul din mine la divinul din univers.” (V.P. 2, 25.)