Rugăciunea lui Iisus este proprie nu numai isihaştilor, ci oricărui monah. Ea este recomandată de mulți Părinți ascetici chiar și mirenilor.
Vezi aici prima și a doua parte
Însă nu este deloc ușor să rostești încontinuu rugăciunea lui Iisus cu atenția concentrată în inimă. Aceasta presupune o încordare psihică deosebită, proprie doar celor avansați duhovnicește. Tocmai de aceea nici un monah nu se retrage în pustie pentru a se dedica exclusiv rugăciunii decât după o lungă experiență în viața de obște (în mănăstiri) unde accentul se pune pe despătimire prin ascultare, muncă și rugăciunea comună. Numai după ce monahul s-a despătimit prin efortul constant de renunțare la sine (Ego), se poate retrage în pustie pentru a fi singur, într-un permanent dialog cu Dumnezeu. Dar chiar și isihaştii cei mai avansați alternează rugăciunea lui Iisus cu citirea Psaltirii și a rugăciunilor, până când rugăciunea devine o stare de har şi se realizează de la sine, fără efort.
Aceasta practică a fost adusă până în zilele noastre de către Sfinții Părinți care se cuvine a fi cunoscuți și de generația noastră.
Neo isihasmul românesc sau reînduhovnicirea vieții bisericești, începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Starețul de la Neamț, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica și continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Starețul de la Lainici.
Image
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului
Născut în anul 1692 la Poltava (în Ucraina de azi). În anul 1713 s-a refugiat în Țara Românească, unde s-a stabilit la Mănăstirea Dălhăuți. Aici a adunat în jurul său peste 40 de călugări sihaștri, pe care i-a deprins cu ascultarea, smerenia, tăcerea și cu rugăciunea minții, făcând din obștea sa o adevărată școală de trăire isihastă.
După ce a înființat câteva schituri în Buzău și Vrancea, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a devenit stareț.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva "Cuvinte despre paza minții", despre rugăciune și creștere duhovnicească, ce reprezintă scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.
Printre altele, a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, pe care l-a tuns în monahism în anul 1750, la Muntele Athos.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice in 1767.
Image
Cuviosul părinte Paisie Velicikovski
Născut la 21 decembrie 1722, în Ucraina, a primit o educație religioasă aleasă de la tatăl preot. Copil fiind a fost atras de lectură și rugăciune, citind Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților, scrierile Sfinților Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul și Dorotei, căutând să se roage în tăcere, departe de toți. Cercetări mai noi au arătat că se trăgea din moldoveni stabiliți în ținutul Poltavei, înrudiți cu strămoși după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.
După ce îmbracă haina călugăriei, auzind de la un călugăr de isihasmul practicat în Țările Române adus de la muntele Athos, ajunge in 1743 la schitul Sfântului Nicolae din Trăisteni, aflat sub oblăduirea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului. Astfel, cuviosul aude pentru prima oară slujbe ținute după rânduiala de la Muntele Athos și află singurătatea, liniștea și pe duhovnicii pe care îi căuta.
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, „părintele duhovnicesc al tuturor”, vizita adesea schitul și văzând râvna și evlavia sa, îi propuse preoția, pe care acesta o refuză.
După doi ani, căutând o viață mai singuratică, trecu în schitul Cârnul, pe lângă sihastrul Onofrei. Regula de viață de aici era asemănătoare cu cea a unor schituri de pe Muntele Athos, frații se adunau toți la biserică, pentru slujbă, doar duminica și în zilele de sărbătoare. După Sfânta Liturghie mâncau împreună, continuând apoi să aibă discuții duhovnicești până la Vecernie. Seara, fiecare se retrăgea în chilia și singurătatea sa.
A petrecut patru ani în Țara Românească, timp în care a învățat limba română și a strâns învățătura duhovnicească de la părinții întâlniți.
În anul 1746, la vârsta de 24 de ani, a plecat la Sfântul Munte Athos unde s-a stabilit la mănăstirea Pantocrator. Negăsind un duhovnic după sufletul său, vreme de patru ani rămâne în post și rugăciune.
În 1750, cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a venit în vizită la Muntele Athos, unde întâlnindu-l pe ucenicul său, îl tunse călugăr, cu numele Paisie.
În 1758, primi harul preoției. Din acel moment, numărul fraților a crescut tot mai mult, iar din nevoie de spațiu s-au mutat la schitul Sfântului Ilie. Acolo veneau și alți călugări din Sfântul Munte să admire frumusețea și corectitudinea slujbelor, precum și viața de ascultare și dragostea din obștea sa. În această obște se afla și Cuviosul Gheorghe, viitorul egumen și stareț de la Cernica.
Văzând împuținarea povățuitorilor, sfântul părinte socotea că singura cale este „să învățăm zi și noapte din Scripturile dumnezeiești și din cele ale Părinților”, astfel studiul scrierilor Sfinților Părinți alături de efortul de a le traduce în slavonă și în românește a devenit una dintre activitățile principale ale obștii sale.
Din pricina dificultăților materiale crescânde, în 1763, după 17 ani de viețuire în Sfântul Munte, cuviosul Paisie și călugării săi, în număr de 64, se îndreptară spre Moldova, stabilindu-se la Dragomirna.
Acolo, starețul a întemeiat o rânduială proprie a vieții de obște pe baza regulilor sfinților părinți Vasile cel Mare, Teodor Studitul și Nil Sorski. În tot timpul iernii și până în săptămâna Patimilor, îi aduna seara pe călugări în sala de mese, unde făcea o lectură din scrierile Părinților, urmată de discuții despre învățăturile lor și de îndrumări duhovnicești. Lectura se făcea o zi în limba română, o zi în rusă.
Prin osteneala cuviosului Paisie și a ucenicilor săi, în această perioadă luă naștere prima „Filocalie” într-o limbă vorbită, având 626 de pagini în care se aflau scrierile Sfinților Simeon Noul Teolog, Evagrie, Avva Dorotei, Grigorie Sinaitul, Nil Sorski (opera integrală), Nichifor (Pustnicul), Nil Sinaitul, Vasile de la Poiana Mărului și alții.
Din pricina includerii Bucovinei în imperiul austriac, cuviosul Paisie împreună cu obștea sa s-au mutat la mănăstirea Secu, însă cerând ajutor material domnitorului Constantin Moruzi pentru construirea unor noi chilii, cuviosul Paisie primește binecuvântarea de a se muta în mănăstirea Neamțului, Din acel moment, cuviosul a avut în grija sa ambele mănăstiri.
Printre scrierile traduse în română la mănăstirea Neamț se află „Omiliile” Cuviosului Macarie Egipteanul, scrierile Sfântului Efrem Sirul, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul și „Cuvintele ascetice” ale Cuviosului Isaac Sirul.
Cuviosul Paisie a organizat la mănăstirea Neamț o școală de cântare armonică (cor pe mai multe voci) și a introdus, pentru prima oară, „Crezul” cântat de către toți credincioșii.
Grecul Constantin Caragea, după întâlnirea cu sfântul părinte Paisie, îl descrise astfel:
„Pentru prima dată în viața mea am văzut întruparea sfințeniei și nu o sfințenie disimulată. Am fost impresionat de chipul lui luminos și palid, din care dispăruse tot sângele, de barba lui stufoasă și lungă, strălucitoare ca argintul, de curățenia hainelor sale și a chiliei lui. Vorba lui era blândă și sinceră… Avea aerul unui om complet detașat de cele trupești”.
Image
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica
Născut în anul 1730, într-o familie evlavioasă din Săliștea Sibiului, încă din tinerețe dorea să trăiască după rânduiala călugărească a Părinților din Sfântul Munte Athos.
Din cauza prigoanei din Ardeal împotriva Ortodoxiei și a monahismului, la vârsta de 19 ani a trecut în Țara Românească. La București întâlnește un mitropolit grec care l-a luat ucenic la Constantinopol, unde a rămas 3 ani, după care a plecat la Muntele Athos unde a intrat în obștea Sfintei Mănăstiri Vatoped.
Căutând un părinte duhovnicesc, l-a întâlnit prin rânduială dumnezeiască, pe Cuviosul Paisie, cu care s-a retras în singurătate, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, citirea și traducerea sfintelor cărți. Nu după multă vreme, la Schitul Sfântul Ilie și în jurul Cuviosului Paisie s-au adunat mai mulți frați și tot aici, Cuviosul Gheorghe a fost hirotonit preot.
Starețul Paisie a hotărât să plece din Sfântul Munte din cauza aglomerării schitului și a birurilor turcești pe care trebuia sa le plătească. Astfel, împreună cu ucenicii săi, a mers mai întâi la Schitul Vărzărești din Vrancea, apoi în Moldova, unde s-au așezat pe rând la mănăstirile Dragomirna, Secu și Neamț.
În drum spre muntele Athos, cuviosul Gheorghe se oprește la București unde, prin intermediul călugărului Macarie îl cunoaște pe mitropolitul Țării Românești (1760-1787), care i-a cerut să nu mai plece în Athos, ci să rămână în Țara Românească pentru a întemeia obște de călugări, după cum făcuse și Cuviosul Paisie în Moldova.
La început, Cuviosul Gheorghe s-a apărat, zicând că nu este vrednic pentru o lucrare ca aceasta; adormind cu mâhnire în suflet, l-a văzut în vis pe Sfântul Ierarh Nicolae, care i-a spus că trebuie să rămână în Țara Românească, pentru a-i curăți cinstitul său locaș de fiarele sălbatice. Trezindu-se, Cuviosul Gheorghe l-a întrebat îndată pe prietenul său, Macarie, dacă știe vreo mănăstire cu hramul Sfântului Nicolae. Acela i-a spus că în ostrovul Cernicăi este una, dar că e în paragină și plină de fiare sălbatice și de târâtoare.
Pătruns de o bucurie negrăită, Cuviosul Gheorghe a cerut să fie dus în ostrovul Cernicăi. Ajungând aici, a trebuit să-și croiască singur cărare, tăind cu toporașul mărăcinii. Când a intrat în biserică, Cuviosul a văzut în Sfântul Altar un șarpe mare încolăcit lângă Sfânta Masă, căruia i-a zis cu blândețe: „Puiul tatii, până acum ai locuit tu aici, iar acum să mi te duci, că avem să locuim noi”, iar fiara s-a supus îndată și s-a dus.
După multă muncă și piedici de tot felul, Cuviosul Gheorghe a reușit să adune peste o sută de frați, iar boierii din împrejurimi l-au ajutat, sprijinind mânăstirea cu cele necesare traiului.
Când obștea s-a înmulțit, Cuviosul a primit în ascultarea sa și Mânăstirea Căldărușani, unde a dus călugări de la Cernica. Atât de mult sporeau părinții împreună cu starețul lor, încât însuși domnitorul Țării Românești, Nicolae Mavrogheni (1786-1790), aflând de viața lor aleasă, a vizitat sfânta mânăstire și, fiind mișcat de cele auzite și văzute, i-a răsplătit cu multe binefaceri.
Cuviosul Gheorghe, cu înțelepciunea cuvintelor sale, izvorâte din taina rugăciunii neîncetate, reușea să trezească conștiințele din somnul păcatului și să le aducă la dorirea cea dumnezeiască. Astfel, vestea faptelor sale pustnicești a ajuns departe de mânăstirea sa și a adunat în jurul său mulțime de frați doritori de viețuire îngerească, printre care se număra și Sfântul Ierarh Calinic, urmașul său.
După ce a trăit multă vreme cu ucenicii săi, pe care i-a îndrumat la ascultare și la statornicie în viața călugărească, Cuviosul, cunoscându-și dinainte vremea adormirii sale, a chemat părinții și frații săi, pe care i-a îndemnat să urmeze întotdeauna calea smereniei, alungând cu rugăciunea orice cârtire și nemulțumire. I-a sfătuit, apoi, să isi păstreze dragostea pentru semeni și să nu se lase cuceriți de slava deșartă, știind că nimic nu-l va apropia mai mult pe călugăr de Dumnezeu decât smerenia, ascultarea și sfintele slujbe ale Bisericii.
Astfel viețuind și învățând, Cuviosul Gheorghe de la Cernica s-a mutat la Domnul în anul 1806, în ziua de 3 decembrie, fiind cinstit de toți ca un mare nevoitor și părinte duhovnicesc.
Vezi aici prima și a doua parte
