În spatele fiecărei acțiuni există un scop. Fiecare ființă, de la prima suflare până la ultima, depune un efort pentru a obține ceva în viață. Purusartha este un concept în filosofia hindusă, care reprezintă obiectul căutărilor umane. Astfel, cele patru tendințe ale omului (purusartha) sunt:
- kama – căutarea plăcerii, a pasiunii și a emoției – valori primare
- artha – căutarea bunăstării și a siguranței materiale, a sigurantei emoționale și sociale – valori materiale și emoționale
- dharma – îndeplinirea datoriei într-un mod corect - valori morale
- moksha – eliberarea sufletului din ciclul nașterii și al morții, Samsara, eliberarea de nesiguranța și suferința ce au ca sursa ignoranța, obținerea unei stări de pace și bucurie fără limite, completă și eternă - valori spirituale
Astfel, moksha devine scopul final al omului, iar mijloacele prin care se obține sunt Cunoașterea revelată de Vede, prin faptul că Atman este Brahman – Sufletul este Dumnezeu si prin meditație.
Trăind viața în acord cu idealurile dharmei, făcând fapte bune și având sentimente divine putem aspira la eliberarea sufletului. Sufletul nostru este etern, nu moare niciodată. La naștere îmbracă un corp fizic pe care în momentul morții îl părăsește, reluând acest ciclu cu fiecare reîncarnare.
Bhagavad Gita compară trecerea sufletului de la un corp la altul prin reîncarnări succesive, cu hainele pe care un om le poartă și apoi le schimbă cu altele noi.
În Iudaism și în Creștinism doar ființele umane au suflete nemuritoare, spre deosebire de Hinduism unde sufletul exista în fiecare ființă, de la cea mai mică insectă până la mamiferele cele mai mari. Mai mult, hindușii cred în transmigrația sufletului dintr-un corp în altul și dintr-o specie în alta, în funcție de karma colectată, de faptele sale bune sau rele, care îi influențează direct calitatea următoarei reîncarnări. Dacă faptele pozitive cântăresc mai mult decât faptele negative, atunci sufletul este eliberat din Samsara, această eliberare fiind numita moksha, concept comun în Hinduism, Buddhism, Jainism și Sikhism.
În Buddhism accentul este pus pe iluminare (Nirvana) mai mult decât pe salvarea sufletului (moksha) și se obține prin autocontrol, disciplină și meditație.
În Jainism, mokkha sau moksha este scopul final al vieții unei ființe umane, singurul scop important, celelalte fiind subsecvente. Odată ce sufletul atinge Nirvana (mântuirea), acesta atinge natura sa reală, de fericire, fiind eliberat din ciclul nașterii și al renașterii, ciclul lumii materiale. Un suflet eliberat este numit Siddha.
În Sikhism, conceptul salvării sufletului este cunoscut sub numele de Mukti, însă accentul este pus pe devoțiunea față de Dumnezeu. Guru Granth Sahib, textul canonic al sikhilor, afirmă: „Nu doresc nici puterea lumească, nici eliberarea, nu doresc nimic altceva decât să-l văd pe Domnul”. Guru Nanak, fondatorul religiei sikh, recomandă Naam Simran (cântarea imnurilor din Guru Granth Sahib) ca modalitate de realizare a Nirvanei.
În Creștinism, conceptul salvării sufletului este complex, fiind înțeles ca mântuire, eliberare. În creștinism, este importantă nu doar mântuirea, ci și modul în care aceasta este obținută, prin credință, botez și ascultare de doctrinele creștine. În creștinism, Iisus Hristos este cel care ajută sufletul individual să se salveze.
În Iudaism conceptul salvării este strâns legat de mântuire, concentrându-se pe condițiile care distrug valoarea vieții umane. Mântuirea se realizează printr-o unire cu Dumnezeu.
În Taoism nu există conceptul de salvare, ci realizarea unei armonii perfecte cu universul în care trăim. Dacă cineva realizează acest lucru, atunci se atinge fericirea perfectă.
În Islamism salvarea înseamnă credința în Divinitate, Allah și în mesajul său, premisă a intrării în Paradis, Jannat.
Conform filosofiei Yoghine și a celei Vedanta, moksha poate fi obținută în timpul vieții sau după moartea corpului fizic.
1.Jivanmukta, cel care a reușit eliberarea sufletului în timpul vieții, se obține prin detașarea de dorințele, furia, fricile și frustrarea acestei lumi materiale și dobândirea adevăratei cunoașteri a sufletului (Atma) și a universului (Brahma), a faptului că Sinele este Divinitatea - Atma este Brahman.
Sufletul este eliberat de dualitate și suferință, deoarece ignoranța este distrusă prin cunoașterea adevăratei sale naturi. După moartea corpului fizic, un Jivanmukta devine Paramukta – eliberat atât în timpul vieții, cât și după moarte.
Eliberarea in timpul vietii se obține prin:
- Cunoașterea revelată prin studiul Vedelor sub îndrumarea unui profesor, Avadhuta (un jivanmukta care predă Vedanta)
- Eradicarea impresiilor acumulate în minte și a dorințelor născute din acestea
- Pacificarea minții prin stabilizarea în Samadhi.
2. Videhamukta, cel care a reușit eliberarea sufletului imediat după moartea corpului fizic, când dualitatea dispare impreună cu durerea și suferința, trăind fericirea infinită, bucuria și cunoașterea. Aceștia sunt cei care au aflat în timpul vieții adevărul despre natura sufletului dar care încă nu l-au experimentat din cauza unor obstacole, ce dispar imediat după moartea fizică.
Filozofia hindusă susține că Samsara este sursa suferinței și a mizeriei, iar calitatea vieții prezente este o consecință a karmei adunate în viețile trecute. Culegem ce am semănat. Faptele bune, caritatea, traiul în conformitate cu legile dharmei sunt extrem de importante pentru că ne asigură bunăstarea vieții următoare. Cu toate acestea, scopul cel mai înalt al vieții umane este moksha sau mântuirea. Conform textelor sacre, odată atinsă moksha, se rupe ciclul nașterii și renașterii și obținem adevărata cunoaștere a sinelui și a fericirii divine, sufletul își pierde corpul impermanent, legat de gen și intră în Vaikuntha sau Moksha Loka sau în lumea eliberată. Acesta este tărâmul suprem al zeitatii Vishnu.
Textele Vaishnava definesc Moksha Loka sau spațiul eliberat ca fiind cea mai înaltă regiune dincolo de întuneric și de ciclul nașterii și renașterii. În Vaikuntha, Lordul Vishnu locuiește împreună cu consoarta sa Lakshmi, fiind locul fericirii finale, unde plutesc cei ajunși acolo, în corpurile lor divine.
Doar sufletele eliberate pot ajunge în Vaikuntha, de unde nu se mai întorc în planul material.
Deși Moksha și Nirvana ca filosofii, înseamnă salvarea sau eliberarea, realizarea unei stări de iluminare, există diferențe subtile între cele două. Nirvana sau iluminarea este numită și Nibbana în Păli, limba textelor budiste. Nirvana este scopul final al vieții umane în budism. Provine din filosofia budistă, care se bazează pe cele patru adevăruri nobile:
- Primul adevăr nobil este suferința – Dukkha
- Al doilea adevăr nobil este cauza, originea suferinței – Samudaya
- Al treilea adevăr nobil este încetarea suferinței – Nirodha
- Al patrulea adevăr nobil este calea eliberării de suferință – Magga, care are 8 ramuri: înțelegerea corectă, intenția corectă, discursul corect, acțiunea corectă, mijloace de trai corecte, eforturi orientate în direcția corectă, trăirea unei vieți conștiente și concentrare corectă pentru stabilizarea în Samadhi.
Prin urmare, în budism, Nirvana are mai mult de-a face cu obținerea iluminării sau a tipului corect de cunoaștere decât simpla eliberare a sufletului.
Cu toate acestea, eliberarea sufletului depinde în totalitate de fiecare persoană, care poate atinge Nirvana prin autodisciplină și respectând calea celor 8 adevăruri nobile.
În concluzie, Moksha este un concept central al hinduismului, scopul suprem al omului, reprezintă sfârșitul suferinței, starea de fericire și bucurie fără limite, completă și eternă. Înseamnă eliberarea minții de orice condiționare. Sufletul transcende mintea, planul cauzal și este eliberat de material, cunoscându-și adevărata natură. Aceasta este kavaliya, eliberarea supremă.
