Revenim cu a doua parte a articolului care trateaza subiectul istoria dezvoltarii yoga. Citeste prima parte aici.
Principiile de bază ale yoga, care de mai bine de două mii de ani se pastreaza fara a fi denaturate de timp sau de alte învățături, sunt:
1. Yoga este analiza percepției și a cunoașterii.
Yoga este o analiză a naturii imperfecte a percepției și a cunoașterii obișnuite, care stau la baza suferinței, este o întrebare existențială al cărei răspuns este căutat de filosofia indiană de mii de ani. De îndată ce cineva poate înțelege esența problemei, va fi capabil să-o rezolve prin analiză filosofică și practică meditativă.
Multe tradiții yoghine indiene sunt în mod inerent doctrine ale mântuirii, care vorbesc despre eliberarea de suferință și despre ieșirea din ciclul renașterii (samsara). Conceptul de suferință și doctrina conexă a ciclului de renaștere apare la inceputul secolului V i.Hr. în "Upanishadel", precum și în învățăturile fondatorului Jainismului Mahavira și fondatorul budismului Buddha Gautama. Aceleași învățături care vorbesc despre problema suferinței oferă si o soluție la aceasta care poate fi caracterizată de cuvântul "gnosis" („jnana” sau "prajna" în sanscrită, „pannya" în limba Pali). De altfel, ele sunt cele mai vechi teorii epistemologice indiene, adică discipline care analizează natura adevăratei cunoașteri. Gnoza este o cunoaștere transcendentă, imediată si necondiționată, a realității supreme, dincolo de lumea exterioară, fiind cheia eliberării în toate învățăturile soteriologice timpurii și în cele mai mari școli filosofice indiene, dintre care multe s-au dezvoltat la începutul erei noastre. În esență, aici intra și teoriile epistemologice care spun că eliberarea se realizează prin cunoaștere (adică, în ciuda iluziilor lumii materiale, omul nu se limitează la suferință).
În toate aceste sisteme, condiția obligatorie pentru cunoașterea suprema (gnoza) este separarea minții de percepția senzorială și lumea materială (inclusiv corpul fizic). Una dintre trăsăturile distinctive importante ale tuturor învățăturilor filosofice din India este conceptul conform caruia mintea (manas, citta) face parte din corp: este "al șaselea simț", care este în inimă și oferă abilitatea de a auzi, gusta și mirosi, experimenta senzații tactile, precum și organele senzoriale ale percepției asociate cu aceste simțuri. Acest lucru sugerează că filosofia indiană nu traseaza o limită clara si rigidă între corp și minte. Cu toate acestea, ea traseaza o altă frontieră, aceea dintre un singur sistem al corpului și al minții, pe de o parte, și conștiința superioară, numită buddhi ("intelect"), antahkarana, vijnana (ambii termeni sunt tradusi ca "conștiință") etc., pe de alta parte. În primele surse, termenul yoga este adesea folosit pentru a descrie teoria și practica eliberării conștiinței superioare din captivitatea materiei, a corpului și a simțurilor (inclusiv a minții). Yoga este un set de metode prin care conștiința practicantului dobândește capacitatea unei percepții, clare care duce la cunoașterea adevărului absolut, care la rândul său oferă posibilitatea eliberarii și scăpare de suferință. Cu toate acestea, yoga nu înseamnă numai aceste metode. În textele timpurii budiste și jainiste, precum și în sursele hinduse, termenul dhyana, care este de obicei tradus ca "meditație", este folosit mult mai des. Deci, în surse hinduse precum Bhagavad Gita și Yoga Sutra, precum și în unele texte budiste (Mahayana) yoga, dhyana și bhavana ("dezvoltare", "contemplare") sunt folosite mai mult sau mai puțin ca sinonime, în timp ce în textele timpurii din Jainism și Budism, termenul "dhyana" (cu diferite grafii) este folosit doar într-un singur sens. Atât Yoga Sutras, cât și calea budista Noble Eightfold utilizează termenul samadhi ("concentrare") referindu-se la stadiul final al meditației. În această etapă, conștiința este deja curățată de toate impuritatile, urmand sa existe separat (kaivalya), eliberată pentru totdeauna de orice atașament față de ele. În Jainism, termenul "kaivalya" este folosit pentru a desemna un suflet complet purificat și eliberat.
În Bhagavad Gita, textul filosofic care a pus bazele filosofice ale hinduismului clasic, termenul yoga este folosit într-un sens larg pentru a desemna atat "disciplina" cat si "calea". Textul vorbeste despre calea cunoașterii (jnana yoga) și calea acțiunii (karma yoga) ca nefiind la fel de importante precum calea devotamentului (bhakti yoga) în raport cu entitatea suprema. Cu toate acestea, face referire și la dezvoltarea constantă a abilităților cognitive - concentrarea meditativă asupra lui Dumnezeu pentru a IL înțelege ca sursă a tuturor ființelor și cunoșterii - ceea ce duce la eliberare. Conform acestei învățături, descoperită de nimeni altul decât Krișna însuși, un adept a cărui practică meditativă se concentrează exclusiv asupra lui Dumnezeu, se numește, un yoghin. Bhagavad Gita este probabil prima dintre numeroasele scrieri în care termenul de yoga este folosit cu prefixe (karma, jnana etc.).
2. Yoga este creșterea nivelului de conștiință și a expansiunii conștiinței.
Prin raționamentul analitic și practica meditativă, sentimentele de ordin inferior sunt suprimate și, datorită acestui fapt, se dezvoltă niveluri mai subtile de percepție și gândire. Creșterea conștiinței la nivelul cognitiv apare simultan cu înălțarea "fizică" a conștiinței sau a "sinelui superior" la niveluri și regiuni ale spațiului cosmic. De exemplu, atingerea nivelului de conștiință a unei zeități este echivalată cu atingerea nivelului cosmologic al acelei zeități, a lumii cerești în care trăiește. Acest concept a apărut probabil la poeții vedici care puteau călători în orice parte a universului, contopind mintea lor cu inspirația poetică. Conceptul ascensiunii fizice a unui războinic care a murit, care a devenit yoghin-yukt (legat de yoga) cu lumea superioară, poate, de asemenea, sa fi contribuit la formarea acestei idei.
Un alt aspect al acestui concept este că noțiunea de expansiune a conștiinței este echivalentă cu expansiunea "sinelui superior" în sensul că corpul cuiva sau "sinele superior" se extinde la dimensiunea întregului univers. Capitolul 289 al celei de-a douăsprezecea cărți a epopeei "Mahabharata" se termină cu descrierea unei asemenea extinderi a conștiinței unui yoghin și se poate găsi o descriere similară în textul jainist Umasvati "Prasamaratipra-Karana". Mai multe surse ale tradiției budiste Mahayana includ menționarea ființelor iluminate al căror "corp transformat" (nirmanakaya) s-a lărgit la dimensiunea universului.
De remarcat, că în meditație, atât în teorie cât și în practică, atenția a fost acordată mult timp respirației. Sursele timpurii, precum Madjhima Nikaya, menționează observarea atentă a respirației ca element fundamental al meditației budiste în tradiția Theravada. În textele hinduse timpurii, tehnica controlului și reținerii respirației este considerată cea mai importantă tehnică pentru calmarea minții și direcționarea ei spre sine, plecând de la natura instabilă a percepției senzoriale. Atman, conceptul care se refera la "sinele superior" sau "suflet" în Upanishadele clasice târzii, este legat etimologic de verbul sanscrit "an" = "a respira". Se credea ca prin intermediul cailor respiratorii care pornesc din zona inimii și se îmbină cu soarele, "sinele superior" părăsește corpul în momentul morții pentru a se contopi cu absolutul (Brahman) în nivelele superioare ale universului. În textele tantrice din perioada medievală și cele de mai târziu, se spune că respiratia care înaltă "sinele suprem" prin nivelurile universului ar putea deveni complet interioara atunci când canalul central bifurcat, ca ax al lumii, și bolta craniului practicantului s-ar transforma in caminul lui Brahman și punctul în care salasluieste nemurirea.
3. Yoga este calea către cunoașterea perfectă.
După ce a devenit cunoscut faptul că percepția pură sau cunoașterea adevărată îi permite „sinelui superior”/conștiinței trezite să crească și să se extindă pentru a ajunge la sferele îndepărtate ale cosmosului și a le pătrunde in sensul de a vedea lumea așa cum este, fără să se bazeze pe limitările create de minte și de organele percepției, pentru minte barierele s-au dizolvat. Acum ea putea să calatoreasca în trecut și în viitor, în locuri îndepărtate sau ascunse și chiar în zone invizibile. Aceasta perspectiva a servit ca bază pentru introducerea conceptului de abilități extrasenzoriale, cunoscut sub numele de percepție directă (yoga-pratyaksha), care în multe sisteme epistemologice indiene este cea mai înaltă dintre toate/ "adevărata cunoaștere" (pramana). Cu alte cuvinte, este cea mai înaltă și singura incontestabilă dintre toate sursele posibile de cunoaștere. În prima școală filosofică hindusă din Nyaya-Vaisheeshika, care a făcut o analiză profundă a acestei idei ca temelie a cunoașterii transcendentale, percepția directă a fost aceea care le-a permis înțelepților vedici (rishis) să cunoască, într-un act universal de percepție, toate revelațiile vedice în plinătatea lor, pentru a vedea întregul univers dintr-o dată. Pentru budiști, Buddha a dat și altor ființe iluminate "ochiul Buddha" sau "ochiul divin", ceea ce le-a permis să vadă adevărata natură a realității. La începutul secolului al VII-lea, prin percepție directă filosoful Chandrakirti, urmând tradiția madhyamaka, a primit cunoaștere directa și profunda pe care și-a înființat școala, pornind asadar de la adevărul cel mai înalt. Această cunoaștere este că între lucruri și concepte există doar vid (sunyata). Esența percepției directe a rămas subiectul unei dezbateri aprinse între filosofii hinduși și budiști până în Evul Mediu.
4. Yoga este o tehnică pentru a intra în alte corpuri, a crea mai multe corpuri și a obține alte abilități supranaturale.
Înțelegerea clasică indiană a percepției de zi cu zi (pratyaksha) a fost similară cu modul în care a fost înțeleasă în Grecia antică. În ambele tradiții s-a crezut că locul formarii perceptiei vizuale nu este retina ochiului sau legătura nervului optic cu centrul vizual din creier, ci mai degrabă, este conturul obiectului perceput. Ce înseamnă asta? De exemplu, dacă privim un copac, raza de percepție care emană din ochi se reflectă din suprafața copacului. Raza de perceptie se întoarce înapoi în ochi, având în sine imaginea copacului, care, la rândul său, îl transmite "sinelui superior" sau conștiinței. În cazul perceperii directe, practica yoga întărește acest proces (în unele cazuri, stabilirea unei legături directe între conștiință și obiectul perceput), astfel încât privitorul nu numai că vede lucrurile așa cum sunt, ci poate vedea și esența lucrurilor și nu numai aspectul lor exterior.Dincolo de budism, aceasta se referă nu numai la percepția esenței sau a sufletelor altora, ci, mai important, a "sinelor lor interioare". Acum, există doar un mic pas către ideea vizionarului, dotat cu puterea percepției directe - în texte astfel de oameni sunt numiți adesea yoghini - care, datorită abilităților sale cognitive mai dezvoltate, se poate „așeza” în corpurile altor. Aceasta este teoria pe care se bazează practica tantrică a "yoga finală". Din întreaga literatură indiană, primele mențiuni ale celor care erau numiți yoghini se găsesc în Mahabharata, care se referă la pustnici, care au fost „infuzați” în corpurile altora. Este interesant de observat că acolo se spune că yoghinii au fost infuzați în corpuri datorită radiațiilor emise de ochii lor. În aceasta epopee se mai spune că un yoghin, înzestrat cu o astfel de putere, poate fi instalat în mai multe mii de corpuri în același timp și "rămâne în toate aceste corpuri deodată". Sursele budiste descriu același fenomen, dar cu o diferență importantă: o ființă luminată creează o mulțime de corpuri și nu ia în posesie pe cele care aparțin altor ființe. Acest concept a fost dezvoltat în textul buddhist timpuriu "Samanna Phala Sutta", care face parte din "Diva Nikaya" (Colecția de "Instrucțiuni Mare" a lui Buddha). În conformitate cu această învățătură, un călugăr care a stăpânit cele patru meditații budiste, printre altele, dobândește capacitatea de a-și reproduce în mod repetat corpul. Insa, capacitatea de a intra în alte corpuri și de a le controla este doar una dintre abilitățile supranaturale („iddhi na pali, „siddhi” sau „vibhuti” în sanscrită) care apar datorită percepției extrasenzoriale („abhinya” în Pali, „abhijnya” în sanscrită). Alte abilități includ capacitatea de a zbura, clarviziunea, telepatia, abilitatea de a deveni invizibile și de a isi reaminti viața trecută - acestea sunt efectele pe care le poate avea practica yoga vechi indiană.
Exista o diferenta subtila, foarte greu de surprins si tradus din sanscrită, in ceea ce priveste conceptul "practica yoga"/"practica yoghină", aparuta intr-un moment în care conceptul de "percepție directa" și "yoghin" erau mentionate pentru prima oară în textele sacre indiene. Pe de o parte, există "practica yoga", care este într-o mare măsură un program de transformare a minții și a meditației pentru a obține iluminarea, eliberarea sau scăparea de suferința lumii exterioare. Practica yoga este aplicarea in practică a teoriilor diferitelor învățături yoghine soteriologice și epistemologice prezentate în textele analitice precum "Yoga Sutra" și învățăturile diferitelor școli filozofice hinduse, budiste și jainiste. Practica yoghină, pe de altă parte, se referă la dezvoltarea abilităților supranaturale, prin care yoghii pot fi infuzați în corpurile altor ființe. Aproape toate narațiunile timpurii despre yoghini și practicile lor spun că abilitatea de a se stabili în alte organisme este ceva fără de care yoga este imposibilă.
Contradicțiile dintre aceste două concepte incompatibile, in ceea ce priveste teoria și practica lor, pot fi văzute înca din sursele budiste timpurii, unde se menționează rivalitatea dintre meditația "experimentalistilor" (Jainas) și "teoreticienilor" (cei care urmează dharma). În tantra medievală a apărut aceeași discrepanță, de data aceasta între cei a căror practică de meditație a condus la cunoașterea și identificarea cu divinul, pe de o parte, și cei numiți yoghini sau sadhaki, al căror scop a fost să dobândească abilități supranaturale și corp indestructibil, pe de altă parte. De-a lungul secolelor, decalajul dintre aceste 2 tipuri de practica (practica yoga vs. practica yoghină) a continuat să crească, iar în perioada în care India a devenit o colonie britanică, mulți yoghini, în ochii clasei sociale indiene înalte, nu erau considerați cu mult mai buni decât escrocii de rand, de vreme ce practica lor sarlatana avea foarte puțin de a face cu yoga "reală", așa cum este ea descrisă în Yoga Sutras. Numai o mână de pusnici care trăiau în Himalaya au reușit să păstreze practica straveche.
Pe aceste patru concepte, cu teoria și practica aferente, se formează baza și ideile esentiale de practică a oricărei tradiții de yoga, școală sau sistem. Tot ce a apărut după perioada secolelor IV-VII d.Hr. - "Yoga Sutra" și diferitele texte ale budiștilor și jainistilor - despre meditație și percepție directă sunt doar variații și reprezinta dezvoltarea acestei baze.
