*Ceea ce ne face să ne simțim atrași de muzică este că întreaga noastră ființă este muzică: mintea și corpul nostru, natura în care trăim, natura care ne-a făcut, tot ce este dedesubt și în jurul nostru, totul este muzică. Suntem aproape de toată această muzică, trăim, ne mișcăm și suntem în muzică.”
Profesor și muzician strălucit din India, a pus bazele „Ordinului Sufi în Vest” (numit în prezent Ordinul Sufi Internațional) la începutul secolului al XX-lea. Deși familia lui era musulmană, el era pătruns de înțelepciunea sufită care afirma că toate religiile își au valoarea și locul lor în evoluția umană. Misiunea vieții sale a fost răspândirea gândirii și a practicii sufi în Vest.
Toate relatările vremii afirmă că, încă din copilărie, Inayat a avut o personalitate puternică cu diverse trăsături care prevesteau cursul ulterior al dezvoltării sale. Extrem de vioi și inteligent, asimila cu ușurință tot ceea ce îl interesa suficient și întreba continuu despre Dumnezeu, despre natura lucrurilor, moralitate și comportament. De la o vârstă fragedă a demonstrat un talent remarcabil în muzică. La vârsta de nouă ani, a cântat un celebru imn în sanscrită la o ceremonie de curte, fiind recompensat de Maharajah cu o bursă.
La paisprezece ani și-a publicat prima carte despre muzică. A început să predea muzica înainte de douăzeci de ani fiind numit profesor titular la Gayanshala, academia de muzică fondată de bunicul său în 1886.
Realizările sale muzicale au contribuit la trezirea interesului său spiritual, strâns legat de dragostea lui pentru frumos în artă și muzică. Era foarte tăcut și părea mai presus de toate lucrurile din jurul său. Vărul său scria într-o biografie a sa, că Inayat Khan era un căutător al adevărului, conștient și consecvent.
Între 14 și 20 de ani este marcat de o serie de drame familiale, mai întâi îl pierde pe bunicul său, celebru muzician și poet al Indiei din acea vreme, de care Inayat era foarte atașat, apoi un frate mai mic și pe mama sa. După această perioadă își începe călătoria muzicală, călcând pe urmele bunicului său. Devine renumit în toata India, însă atenția și interesul lui erau din ce în ce mai atrase de viața spirituală, de misticismul atât de strâns legat de muzica sa.
Inayat Khan începea marele proces al vieții spirituale, cel al lui Fana – moartea Ego-ului și Baqa – descoperire a esenței ființei.
“Deoarece sunetul este cea mai înaltă sursă de manifestare, este misterios în sine; oricine are cunoașterea sunetului, cunoaște secretul universului. Muzica mea este gândul meu, iar gândul meu este emoția mea. Cu cât mă scufund mai adânc în oceanul sentimentelor, cu atât mai frumoase sunt perlele pe care le scot sub formă de melodii. Astfel, muzica mea creează un sentiment în mine înainte ca ceilalți să îl simtă. Muzica mea este religia mea și, prin urmare, succesul lumesc nu va însemna nimic; singurul meu obiectiv este să ating perfecțiunea... Ceea ce am adus nu este doar muzica pentru divertisment, ci armonia care unește sufletele în Dumnezeu.”
In ultimii ani petrecuți în India, înainte de plecarea sa în Occident, muzica și misticismul lui se maturizează împreună, într-o perfecțiune rară.
Trecând de la o extremă la alta, Inayat a călătorit din India feudală direct în lumea modernă a Statelor Unite și apoi în Europa, îndeplinind cererea profesorului său sufi, Sayyed Muhammad Abu Hashim Madani, care i-a însărcinat o misiune: să armonizeze Estul și Vestul cu muzica sufletului său.
La începutul șederii sale în Occident, ocupația principală a lui Hazrat Inayat Khan a fost, conform memoriilor sale, să studieze psihologia și condițiile generale de acolo. A susținut concerte de muzică indiană și multe prelegeri, asigurându-și astfel traiul, dar și posibilitatea de a preda învățăturile ezoterice ale misticismului sufi.
Cea mai mare realizare a sa a fost înființarea ordinului Sufi la Londra în 1914. Până la moartea sa în 1927, au fost înființate centre în toată Europa și America de Nord și au fost publicate mai multe volume din învățăturile sale.
Iată un extras din lucrarea sa, Calea Iluminării – Unele Aspecte ale Sufismului, volumul 1:
„Fiecare suflet se întreabă uneori: „De ce sunt aici?” Această întrebare apare odată cu dezvoltarea inteligenței unei persoane. Un om poate spune: „Sunt aici să mănânc, să beau și să mă bucur”, dar asta fac și animalele; prin urmare, ce ai realizat fiind om?
Altul, ar putea afirma că puterea și faima sunt importante, dar ar trebui să știe că ambele sunt tranzitorii. Puterea de orice fel are căderea ei, precum și ascensiunea ei. Toate lucrurile pe care le avem sunt luate de la alții, iar alții la rândul lor așteaptă cu mâinile întinse să le apuce de la noi.
Un om poate spune: „Suntem aici pentru a câștiga onoare”. În acest caz, ar trebui să fie smerit pentru a i se oferi onoarea pe care o caută; la rândul său, poate fi umilit de un alt căutător de onoare și mai înfocat.
S-ar putea să credem că a fi iubit este extrem de important, dar ar trebui să știm că frumusețea din noi înșine, care face ca un altul să ne iubească, este trecătoare. În plus, frumusețea pe care o deținem poate păli în comparație cu frumusețea altuia.
Când căutăm iubirea altei ființe, nu suntem doar dependenți de iubirea ei, ci chiar noi înșine suntem lipsiți de iubire. Dacă credem că este de dorit să iubim pe cineva care merită dragostea noastră, ne înșelăm, pentru că suntem întotdeauna susceptibili de a fi dezamăgiți chiar de obiectul iubirii noastre, care poate se dovedește ulterior a nu fi idealul nostru.
Cineva presupune și poate crede că virtutea este singurul lucru care contează în viață, dar va descoperi că numărul cel mai mare de suferinzi ai halucinațiilor morale se întâlnește printre cei neprihăniți.
Atunci singurul scop al vieții noastre aici pe pământ, dacă există, este îndeplinirea cu succes a cerințelor vieții. Poate părea ciudat la prima vedere că tot ceea ce presupune viața trebuie să fie permis și meritat să fie atins; dar la un studiu mai atent, vedem că cerințele sinelui nostru extern sunt singurele pe care le cunoaștem și nu cunoaștem cerințele adevăratului sine, viața noastră interioară.
De exemplu, știm că ne dorim mâncare bună și haine frumoase, confort; onoare, posesiuni și toate mijloacele necesare pentru satisfacerea vanității noastre, toate care, pentru moment, ni se par singurele cerințe ale vieții, dar nici acestea, nici bucuria pe care ne-o aduc, nu rămân constante.
Ajungem apoi să ne gândim că ceea ce avem nu este suficient și că poate ne-ar trebui mai mult și mai mult; dar nu este așa. Chiar dacă întregul univers ar fi la îndemâna noastră, ar fi imposibil să ne satisfacem pe deplin toate cerințele pe care le avem.
Acest lucru demonstrează că viața noastră adevărată are cerințe diferite de cele cu care suntem familiarizați. Nu vrea doar bucuria experimentată de acest sine individual, ci își dorește bucurie din jur. Nu își dorește o pace de moment, ci una veșnică. Nu dorește să iubească o persoană ținută în brațele mortalității. Are nevoie de un iubit permanent. Nu vrea să fie iubit doar pentru astăzi. Își dorește să plutească continuu în oceanul iubirii.
Prin urmare, sufitul îl caută pe Dumnezeu ca iubire, comoară, cinste, bucurie, pace a lui; iar această realizare îndeplinește toate cerințele vieții atât celei de aici, cât și celei de apoi.
Astfel, se poate spune, că există un scop deasupra fiecărui scop și că există din nou un scop sub fiecare scop; și totuși dincolo și sub toate scopurile nu există niciun scop. Creația este, pentru că este.
Viața este o călătorie de la un pol la altul. Cu alte cuvinte, fiecare aspect al vieții din această lume evoluează treptat de la imperfecțiune la perfecțiune; iar dacă evoluția vieții nu ar fi așa în natura ei, nu ar exista nicio diferență între viață și moarte, pentru că viața la suprafață nu este altceva decât un contrast de fenomene.
Acesta este, deci, un alt mod de a exprima care este scopul vieții.”
Surse: inayatiyya.org, ramdass.org,
