Majoritatea religiilor si orientarilor spirituale ale lumii impartasesc cateva puncte comune. Un astfel de concept comun este acela de pacat. In greaca, se spune ca pacat era atunci cand se arunca la tinta si nu se nimerea. Exista anumite credinte in care termenul pacat nu exista, asa cum este il stim. De pilda, in bahaismul monoteist persan, oamenii sunt considerati creaturi perfecte. Invataturile bahaiste compara inima omului cu o oglinda care, daca este indepartata de Dumnezeu, nu ii poate primi si oglindi iubirea. In mitologia mesopotamiana, Adam a fost judecat de un zeu pentru pacatul de a detrona o divinitate.
In buddhism, dukkha inseamna suferinta cauzata de credinte eronate despre lume si despre aparentele lumii, despre cum pare a fi lumea prin prisma individuala. In crestinism, etimologia cuvantului pacat provine din limba latina, peccatum, si semnifica incalcarea unei legi morale sau bisericesti, abatere de o norma, vina, greseala.
Crestinismul si buddhismul se numara printre cele mai mari orientari spirituale ale lumii. Ambele se bazeaza pe sisteme de credinta care au la baza suferinta umana.
Suferinta in crestinism si rostul pedepsei divine
In teologia crestina, radacina cauzei suferintei consta in instrainarea sau separarea de Dumnezeu, care este urmarea pacatului. Iadul, pedeapsa finala, reprezinta separarea vesnica sau intoarcerea de la fata lui Dumnezeu.
Din aceasta separare apare entropia, care genereaza declinul in haos sau dezordine. In Geneza, Adam si Eva se plimbau prin Gradina Raiului (Eden), insotiti de insasi prezenta lui Dumnezeu, pana cand alegerea lor de a pacatui ii separa de El. Cata vreme natura lui Dumnezeu consta in iubire si iertare, dar si in dreptate perfecta, aceasta separare era necesara.
CITESTE Thich Nhat Hanh: “Suntem aici sa ne trezim din iluzia separarii.”
Caderea biblica reprezinta inceputul entropiei creatiei, al carei rezultat final este suferinta unui om imperfect, care se chinuie sa supravietuiasca intr-o lume imperfecta. In crestinism, suferinta este plina de sens, Dumnezeu o foloseste pentru a invata si a indruma omul. Povestea biblica a lui Iov abordeaza drastic chestiunea suferintei, aratand ca ea este impartita de intelepciunea lui Dumnezeu. Si, desi omenirea poate sa fie complet ignoranta si sa nu aiba acces la cunoasterea cauzelor exacte ale propriei suferinte, trebuie sa aiba incredere deplina in aceasta intelepciune omnipotenta. Aceasta incredere, aceasta credinta reprezinta solutia omului la suferinta.
Suferinta, mai spune crestinismul, inceteaza la aceia care se supun voii lui Dumnezeu. Suferinta inceteaza atunci cand acestia ajung, dupa moarte, in Rai, unde se reunesc cu Dumnezeu. Acesta este finlul suferintei pentru crestini.
Suferinta in buddhism si cele patru adevaruri nobile
Primul dintre cele patru adevaruri nobile din buddhism este acela ca “Viata este dukkha”. Dukkha se refera la conditia trecatoare si schimbatoare a lumii, la nemultumire si la suferinta. Adesea, primul adevar nobil este tradus “Viata este suferinta”. Pentru buddhisti, suferinta este lipsita de sens, inutila pentru conditia umana si lipsita de valoare.
In buddhism, cauza suferintei este explicata de al doilea adevar nobil, care spune ca dorinta o genereaza. Oamenii cauta mereu ceva in exterior, care sa-i faca fericiti. Insa problema e ca indiferent ce gasesc (succes, faima, bani sau iubire), nu raman niciodata satisfacuti.
Buddha spunea ca dorinta (aviditatea, pofta) apare din cauza necunoasterii de sine. Oamenii sufera fiindca lumea nu merge asa cum se asteapta ei, pentru ca viata nu se conformeaza propriilor asteptari. Ideile preconcepute care nu se potrivesc cu realitatea reprezinta adevarata cauza a suferintei.
Al treilea adevar nobil spune ca putem pune capat acestei suferinte ocupandu-ne de cauza ei, de dorinta. Putem scapa de starea de permanenta nemultumire si insatisfactie, bucurandu-ne cand inceteaza dukkha. Este greu de realizat, deoarece implica renuntarea la lucruri despre care credeam ca ne pot face fericiti si invatarea de a fi fericiti in mod simplu, acceptand lumea si realitatea asa cum sunt.
Al patrulea adevar nobil ne invata cum sa renuntam, la modul practic, la ideile preconcepute. Aceasta se poate realiza prin calea buddhista cu opt ramuri, prin opt categorii de practica, prin care sunt influentate toate aspectele vietii. Adoptand si urmand aceste opt modalitati corecte de a trai, suferinta poate fi lasata in urma.
Dihotomia suferintei
Se pare ca, atat in crestinism, cat si in buddhism, suferinta este cauzata de dorinta. Dar sunt pacatul si dukkha sinonime? Raspunsul depinde de ceea ce reprezinta dorinta. Conceptul crestin al pacatului implica suferinta, dar suferinta nu este un pacat. Pacatul este instrainarea de Dumnezeu, iar aceasta instrainare este cauza suferintei. In esenta, suferinta reprezinta dorinta de Dumnezeu si imposibilitatea, incapacitatea de a satisface aceasta dorinta in planul vietii lumesti.
Pentru buddhisti, cauza suferintei este complet diferita. Se bazeaza mai mult pe om decat pe Dumnezeu sau divinitate. Pentru buddhisti, dukkha sau suferinta reprezinta diferenta dintre dorinta omului si ceea ce ii ofera realitatea. In acest caz, suferinta este dorinta insasi, iar solutia incetarii suferintei consta in incetarea dorintei.
Astfel, pacatul si dukkha, desi ambele se refera la suferinta, sunt totusi doua concepte complet diferite. Crestinismul are ca scop salvarea sau mantuirea omenirii prin reconectarea la Dumnezeu. Buddhismul, prin renuntarea si transcenderea dorintei umane. Totusi, un crestin si un buddhist ar avea multe de invatat unul de la altul.
Crestinul poate aplica cele patru adevaruri nobile in viata sa, in incercarea de a-si diminua macar suferinta, in timp ce ramane devotat scopului sau, ideii ca dorinta de Dumnezeu este singura care trebuie sa ramana neatinsa. Calea buddhista are un mare potential in sensul de a-ti trai viata asa cum spune Biblia crestina, in voia divina sau “faca-se voia Ta”. Deoarece astfel ajungem sa-i tratam pe ceilalti asa cum ne dorim sa fim tratati noi insine, intr-un fel care nu provoaca suferinta.
Buddhistul poate invata de la crestin sa considere suferinta ca fiind ceva cu rost, in loc sa o conceapa doar ca fiind ceva de care trebuie sa scape, desi este inevitabila. Poate realiza ca daca suferinta are un rost, atunci acesta il poate ajuta sa persevereze, il poate motiva.
Problematica suferintei este veche de cand lumea. A fost abordata de aproape orice sistem de gandire uman. Fiecare sistem are partea sa de intelepciune si caile sale de a gestiona suferinta in trecerea prin viata. De aceea, este preferabila deschiderea catre intelepciunea altor sisteme de gandire, fara a fi necesara renuntarea la credinta proprie. Confruntarea mintii cu alte perspective este foarte benefica pentru cel care cauta adevarul si pe Dumnezeu.
