Filosofia hindusă a esteticii a fost dezvoltată în contextul dramei și a poeziei. Filosofii hinduși au problematizat natura plăcerii estetice experimentată prin vizionarea unei drame sau savurarea unei poezii. Ei au căutat originea plăcerii estetice și au investigat modul ei de experimentare. În India, muzica este considerată o artă divină, la fel ca şi pictura şi teatrul.
Sama Veda conţine scrierile cele mai vechi din lume despre ştiinţa muzicală. Brahma, Vishnu şi Siva - eterna trinitate, au fost primii muzicieni. În Scripturi, Siva sub aspectul său de Nataraja, Dansatorul Cosmic, elaborează nuanţele infinite ale ritmului în procesul creaţiei, conservării şi distrugerii universale, în timp ce Brahma şi Vishnu creează şi menţin ritmul: Brahma sună din talgere şi Vishnu bate la toba sfântă (mridanga). În arta hindusă, Krishna, încarnarea lui Vishnu, este mereu ilustrat cu un fluier ale cărui acorduri trezesc sufletele din visul maya, iluzia cosmică, chemându-le la locuinţa lor eternă.
Natya (arta dramatică) este considerată a cincea Veda în filosofia hindusă (alături de Rig, Yajur, Sama și Atharva). Conform lui Bharata, ea a fost creată de Brahma la cererea zeităților (devas) care doreau un obiect de divertisment ce poate fi văzut și auzit. Brahma a luat arta vorbirii (dialogul) din Rig Veda, arta muzicii (din Samaveda), arta perfomării (din Yajurveda) și Rasas din (Atharvaveda) și a creat Natya-veda. Scopul dramei este să ofere plăcere estetică sau să permită spectatorilor să experimenteze plăcerea estetică și să îi educe în urmărirea Purusarthas.
În tradiția hindusă, Siva este cel care cauzează toate artele – muzica, dansul, poezia etc. El este numit Nataraja, marele nata, actorul dramei și marele dansator. Creația este văzută ca dansul plin de beatitudine al lui Siva (dansatorul cosmic). Creația este jocul sau opera dramatică a lui Siva și Pasus (a ființelor individuale). Din cauza impurităților, ființele individuale se identifică cu rolurile și nu conștientizează că sunt pe o scenă; prin sadhana, ele se pot bucura de activitatea lumii ca fiind o operă dramatică, poezie, muzică sau orice altă activitate artistică.
În dezvoltarea teoriei estetice hinduse se disting mai multe stadii – în etapa vedică, străveche, divinitatea este concepută ca artist principal, iar lumea este creația sa. Arta umană imită divinul. Natyasastra, tratatul lui Bharata Muni, sumarizează noțiunile sacre, populare vedice ce includ științele muzicii, dramei, sculpturii și arhitecturii. El recapitulează noțiunea tradițională a valorii sacre și transcendentale a formelor de artă și formulează noțiunea artei ca divertisment (ranjana) și ca încântare (rasa).
Înainte de a expune teoria asupra Rasa, Abhinavagupta afirmă că existența conceptului a fost stabilită de Agamas și Vede. Rasa a fost deja definită de Bharata, ca kavyarthan bhavayanti; esența poeziei este Rasa. El consideră că după ce o persoană calificată (Adhikari), a cărei inimă este pură și care posedă puterea intuiției, ascultă poezia, o percepție de altă natură decât înțelesul literal al poeziei ia naștere.
Rasa reprezintă ceea ce este savurat, gustat; reprezintă conținutul emoțional al artei literare și dramatice. Rasa este denumită astfel întrucât este capabilă de a fi gustată. Rasa desemnează experiența gustului, degustării, aromei, esenței. Drama este de natura rasa – a încântării estetice; este diferită de lucrurile lumești și de imitațiile lor. Drama este reprezentarea emoțiilor (bhavas) din cele trei lumii.
Abhinavagupta a transformat Rasa într-o categorie estetică comparabilă cu Frumusețea. Rasa este transcendentală – reprezintă reîntoarcerea conștiinței la natura sa inerentă, universală și ecstatică. Diferitele medii utilizate de arte sprijină conștiința să se reîntoarcă la sine. Fie că este muzică, dans, poezie sau dramă, efectul este să atragă și să focalizeze mintea și astfel să reducă distragerea.
Dacă analizăm frumusețea, observăm că ea nu reprezintă un lucru, ci ține de experiență – experiența estetică. Bucuria frumuseții vine spontan din sine sau conștiință, cu toate că stimulul poate fi reprezentat de lumea exterioară. Astfel, bucuria estetică, încântarea (Rasa) se naște din conștiință. Conștiința creează lumea, iar funcția perenă a artei este să direcționeze conștiința înapoi la sine, de la lume.
Când un spectator merge la un spectacol, el gândește că va obține ceva nelumesc, va deveni eliberat de tensiunile lumești pentru o scurtă perioadă și se va bucura. El se va ridica deasupra limitărilor timpului pe parcursul privirii spectacolului. Inima sa va deveni receptivă la emoțiile prezentate pe scenă, iar propria minte (cittavrtti) va fi imersată în emoțiile ivite în sine și va experimenta propriul sine unit cu citta.
Teoria sanscrită asupra rasa are un fundament psihologic. Diferitele personaje care sunt prezentate în piesă sunt acționate de diferite bhava, adică sentimentele și emoțiile rămân în general latente în inima unei persoane. Bharata opinează că bhava sunt acele elemente care dau naștere sentimentelor în legătură cu diferite moduri de reprezentare dramatică. Cu toate acestea, în piesă, atingerea geniului poetic transformă aceste emoții într-un mod atât de minunat încât cititorul simpatic sau ascultătorul (sahṛdaya) le experimentează invariabil ca pe o încântare. Această plăcere emoțională experimentată de un sahṛdaya în compoziție este cunoscută din punct de vedere tehnic ca rasa.
Abhinavagupta privește bucuria estetică ca fiind înrudită cu bucuria spirituală. Filosofia esteticii este propusă de Abhinavagupta în două lucrări: Abhinavabharati – comentariul la Natya Sastra a lui Bharata și Dhvanyalokalocana – comentariul la Dhvanyaloka a lui Anandavardhana.
Prin experiența estetică, aspirantul se înalță deasupra nivelului plăcerii individuale către experiența universală. În cadrul experienței estetice, persoana este complet imersată, dualitatea subiect-obiect este depășită și există unitate cu însăși experiența estetică. Astfel, experiența estetică la cel mai înalt nivel al său este experimentarea Sineui ca beatitudine perfectă și pură.
Rasa este acea realitate care produce în mintea spectatorului o calitate a gustului ce constă într-o formă de conștiință eliberată de obstacole și diferită de experiența comună.
Abhinavagupta arată că degustarea estetică este diferită de percepția sentimentelor comune ca plăcerea etc., care sunt trezite prin intermediul cogniției, percepției directe, inferenței, analogiei etc. De asemenea, este diferită de cogniția fără participare activă a gândurilor celorlalți (percepția directă a yoginilor) și este diferită de experiența propriei beatitudini – aceste trei forme de cogniție sunt lipsite de frumusețe (saundarya) întrucât sunt supuse apariției obstacolelor și se află dependente de obiect.
În schimb, în cazul degustării estetice, nu există senzațiile de plăcere, durere etc, întrucât intrăm în noi înșine, o imersiune în urmele latente ale sentimentelor proprii de încântare, retrezite de determinanții corespunzători, care sunt generalizați - și astfel nu există obstacole.
El afirmă că rasa nu are natura unui obiect al cogniției, are doar natura gustării. Aceasta este auto-susținută, nu necesită nicio dovadă pentru a fi validată; nu reprezintă fructul operației mijloacelor cogniției sau ale acțiunii.
Abhinavagupta a afirmat că rasa este gustată în aceeași manieră ca Brahmasvada - Rasasvada (gustul estetic) comparată cu Brahmasvada (experiența realității ultime). Vizionarii tantrici și cei ai Upanișadelor au experimentat Sinele ca fiind Rasa - raso vai sah (Divinitatea supremă este un rezervor al plăcerii).
Experiența estetică este distinctă de experiența spirituală, dat fiind că beatitudinea pe care yoginii o obțin prin eforturi, prin austerități, spectatorul o primește în inimă fără efort, într-o manieră plăcută. Plăcerea poeziei este mai încântătoare și delicată decât beatitudinea obținută prin Yoga.
În Tantraloka, Abhinavagupta descrie omul, creatorul ca distrugând produsul vieții sale – visul. Clădirile exterioare sunt arse în focul conștientizării abrupte că el este Siva, marele distrugător. După realizare, urmează dansul plin de bucurie al lui Siva – Tandava, cu simplul scop de a exprima libertatea și bucuria.
Întreaga viață empirică poate deveni estetică sau spirituală. Abhinavagupta numește lumea lllavilasa – plăcerea jucăușă a conștiinței și recomandă jocul și bucuria beatitudinii vieții, fiind centrat în Sine și luând totul așa cum este.
Rasa nu este altceva decât experiementarea conștiinței însăși. În timpul experienței estetice, nodurile egoismului sunt temporar înlăturate, cunoscătorul se odihnește în natura Sinelui – starea universală, există unitate completă între subiect și obiect. Cum conștiința este beatitudine, și rasa este beatitudine. Rasa nu este experimentată ca obiect, ci este subiectul însuși care este experimentat.
În Abhinavabharati, Abhinavagupta a sumarizat procesul experienței estetice. În cadrul unei opere dramatice, identitatea actorului este ascunsă de haine etc. Spectatorul privește actorul nu ca pe o persoană reală care joacă rolul, ci ca pe un personaj; de exemplu, Rama – ca pe acesta este Rama. Însă totodată, din cauza impresiilor anterioare latente existente în conștiință, spectatorul nu îl privește ca pe Rama cel real. Astfel, spectatorul îl privește nici ca pe Rama cel real, nici ca fiind actorul real (persoana reală care interpretează rolul). Personajul și actorul sunt ambele generalizate în percepția spectatorului.
Spectatorul a observat în viața comună, de zi cu zi semnele exterioare sau efectele fizice ale oripilării, uimirii, care se petrec în oameni atunci când sunt îndrăgostiți. Astfel, când observă aceste lucruri reprezentate pe scenă, el devine capabil să cunoască starea mentală permanentă reprezentată în opera dramatică. Având impresia latentă a acelei stări mentale în conștiința sa, el participă activ în cunoașterea stării mentale permanente, nu este indiferent cu privire la ea. Nefiind cauzată de o persoană în particular, starea este liberă de obstacolele din procesul experienței estetice (e liberă de rușine, invidie, plăcere, durere), ea ia forma unui sentiment generalizat care se unește cu conștiința.
Conștiința eliberată de orice obstacole este numită camatkara, nirvesa (imersiune), rasana (relish), bhoga (încântare), asvadana (gustare), samapatti (împlinire). Experiența estetică reprezintă gustarea propriei conștiințe, iar natura conștiinței este beatitudinea.
Această savurare estetică, care este posibilă doar prin percepție mentală, este denumită „natyarasa”. Rasa este răspunsul emoțional pe care bhavas (sentimente și emoții) îl inspiră spectatorului (Rasika sau Sahrudaya). Rasa este, așadar, o stare emoțională transformată estetic, experimentată de spectator.
Conform lui Bharata, există 8 stări mentale permanente: 1. dorința sexuală / încântarea (Rati), 2. râs (Hasa); 3. tristețea (Soka); 4. furia (Krodha); 5. frica (Bhaya);6. eroismul (Utsaha); 7. dezgust (Jugupsa); 8. uimirea (Vismaya). Udbhata adaugă la acestea încă trei Rasas, printre care serenitatea (Sama) este cea mai cunoscută. De-a lungul multiplelor vieții, am avut experiența tuturor acestor emoții și astfel avem latente impresiile lor în noi.
Pentru Abhinavagupta, experiența estetică (rasa) nu este altceva decât gustarea conștiinței (samvit), care are natura beatitudinii – non-duală, perfectă, universală. Nu există decât o Rasa singulară, fundamentală – Santa rasa (quietistic sau Maha rasa), iar celelalte sunt derivate din ea.
Rasa, experiența estetică, își are originea în conștiință, este experimentată de conștiință și este în sine o stare a conștiinței. În metafizica tantrică, Siva, Tattva primordială, unică, se manifestă pe sine sub forma celorlalte tattvas; Santa rasa ia forma altor tipuri de rasa, iar în final este dizolvată în sine.
Ea este Atman și conduce către Moksha. Ea se ivește din determinanții: tattvajnana (cunoașterea realității), vairagya (detașarea) și puritatea minții (citta). Santa rasa este starea în care nu există durere, nici fericire, nici ură sau invidie, în care predomină un sentiment al egalității față de toate ființele. Cel care a realizat natura Sinelui, nu va fi inactiv în viața sa, ci va face toate eforturile pentru binele celorlați – entuziasmul său ia forma efortului motivat de dorința de a-i ajuta pe ceilalți (compasiunea).
Surse: Aesthetic Pilosophy of Abhinavagupta (Dr. Kailash Pati Mishra, Varanasi, 2006), jstor.org, wisdomlib.org.
