Eliade a ramas celebru pentru pionieratul sau in materie de yoga, hinduism si misticism, in spatiul culturii romanesti, si pentru un nou concept, bazat pe raportul dintre sacru si profan. In lucrarile sale despre istoria religiilor, a insistat asupra conceptelor de timp si de spatiu sacre.
Insa Eliade a ramas mai mult un filosof si un teoretician decat un practicant yoga. A fost mai pasionat de partea teoretica, scriptica si oratorie, decat de practica. Cioran spunea ca Eliade vorbea ca si cum se transforma, ca si cum uita de tot si de toate, ca si cum devenea una cu auditoriul sau. Avea un program strict de scris, devenind autorul a peste 80 de lucrari.
CITESTE Mircea Eliade: biografia si opera unui yoghin roman. Partea I
Literatura sa fantastica a captivat prin tendintele catre ocultism, paranormal, experiente extrasenzoriale, iesire din timp. Era renumit pentru faptul ca dormea foarte putin, cate patru ore pe noapte, avand o energie si o pasiune debordante. Nepotul sau declara ca Eliade manca putin la pranz, apoi lucra si se odihnea, iar serile le petrecea, in general, la restaurant, cu prietenii. Dupa apusul soarelui, obisnuia sa bea primul pahar de scotch cu gheata si se stie ca era fumator.
„Mircea Eliade insusi a folosit opium si canabis pentru usurarea meditatiei si pentru profunzimea trairilor yoghine. (...) El mai lua pelvitin, acel tip de cocaina pe care-l primeau soldatii germani pe front.“ (Andrei Oisteanu, antropolog si istoric al religiilor)
Stilul de viata, disciplina si practica din ashramul indian, precum se vede, nu s-au pastrat in viata cotidiana a unui Eliade foarte pasional si supus patimilor lumesti. Despre experienta sa in India, Eliade spunea ca indienii l-au convins ca yoga si traditia lor detineau cunoasterea conditiei umane.
In lucrarile sale, filosoful roman a descris yoga traditionala a lui Patanjali, asa cum o invatase de la Dasgupta. Prin yoga, spunea el, se intelege uniunea, iar pentru initiere si practica, este necesar un maestru (guru). Interesul pentru practica apare in urma curiozitatii de “a sti pana unde se intindeau zonele conditionate ale fiintei omenesti si a vedea daca mai exista ceva dincolo de aceste conditionari”.
CITESTE Ce este initierea spirituala si cat costa
Astfel de teme sunt abordate de Mircea Eliade in lucrari precum “Tehnici de yoga” (1948), “Yoga. Nemurirea si libertatea” (1954), “Patanjali si yoga” (1962). El vorbeste despre constiinta-martor, despre constiinta eliberata, “degajata de structurile ei psihofiziologice si de conditionarea lor temporala”. Practica yoga este ca o inhamare la jug, o inhamare mentala, o disciplina care educa emotiile si ii reda omului autocontrolul. Ea nu este posibila, spune Eliade, “fara ruperea legaturilor care unesc spiritul cu lumea”. Mai usor de spus, desigur, decat de facut...
„Yoga se integreaza unei traditii universale a istoriei religioase a omenirii: cea care consta in a anticipa moartea in vederea asigurarii renasterii la o viata sanctificata. Pentru a deveni ceea ce este de multe secole, adica un corpus panindian de tehnici spirituale, probabil ca Yoga a raspuns din plin nevoilor celor mai profunde ale sufletului indian. Yoga a marcat, inca de la inceput, reactia impotriva speculatiilor metafizice si a exceselor unui ritualism invechit.”
Eliade spunea ca practica yoga il marcase si transformase profund. “Simteam ca nu voi putea iesi din labirint decat dupa ce ma voi putea intoarce la centru. Trebuia, cu orice pret, sa ma concentrez, sa-mi regasesc adevaratul meu centru. Meditatiile si tehnicile yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta in textele clasice, si pe care le aplicam acum sub controlul lui Shivananda, m-au convins inca o data ca erau rezultatul unei extraordinare cunoasteri a conditiei umane.”
Despre perioada petrecuta in ashram, Eliade marturisea ca medita zi si noapte, dormind foarte putin si fara sa resimta deloc oboseala. Desi avea sansa de a progresa in practica sa la nivel superior, Eliade a renuntat la acel stil de viata, dandu-si seama ca nu era facut pentru acea lume, precum el insusi marturisea. Tot ce a scris el deriva din invataturile profesorului sau, Dasgupta, si din timpul de practica din ashram, bazate pe cunostintele din Yoga Sutra a lui Patanjali.
Andrei Scrima povestea despre Mircea Eliade:
“Imi aduc aminte ca Eliade a venit sa ma vada, acolo unde eram. Era foarte simplu si modest Eliade. Si fricos. Ii era grozav de frica sa vorbeasca de trecutul lui. Maica Alexandra, printesa Ileana, care il cunostea de cand fusese presedintele A.S.C.R., si care il cunostea bine, spunea: „Vai, dar e un fricos Mircea, e un fricos! Sa nu vorbesti in fata lui de legionari, de nationalism!” Dar era foarte simpatic si foarte cald. Eu l-am iubit mult. Nu l-am vazut prea des, pentru ca eram foarte deosebiti.”
“Aici sunt raspicat: Eliade ar fi avut poate la inceput (cum o spune si Mircea Vulcanescu in cartea lui despre Nae Ionescu) fiorul, dorul, presimtirea aspiratiilor metafizice. Se pare ca la prima intalnire cu Nae Ionescu, i-ar fi spus: „Domnule profesor, am grave preocupari metafizice!” Iar profesorul i-a spus (zice Vulcanescu): „Bea!” (...) Dar Eliade nu a avut sensibilitatea metafizica.”
“Nae Ionescu, nici el personal nu se priva de nimic. (Biserica, precum si crestinismul, nu e o morala. Iti spune ce s-ar cuveni sa faci, dar nu e un jandarm. Altfel ar fi o nenorocire cu credinta si cu biserica aceea!) Nae Ionescu isi dadea seama de firea, de chipul fiecaruia. Si stia ca el insusi a avut o multime de gesturi care aratau ca nu putea sa urmeze riguros la un moment dat morala. Prin asta nu se indeparta, regasea, fara sa stie, ceea ce spune Augustin in asemenea cazuri: „Doamne, si pacatul ma apropie de tine, in loc sa ma indeparteze!” Pacatul sapa in tine o rana, in care te poti adanci ca sa renasti.”
(...) pentru Nae Ionescu, sfintenia era un tip delimitat, cu asceza etc, adica exact ceea ce nu este. Sfintenia este o teofanie care poate fi daruita si celui care a siluit o fata, si celui care a trait in abstinenta toata viata, si sfintei prostituate Maria Egipteanca.”
“Cred ca elementul esential al conditiei umane este simtul sacrului.”- Mircea Eliade
