In vechiul text sanscrit Bhagavad Gita, suferinta este descrisa ca fiind un dar care vine insotit de o tulburare mentala si deziluzii. Scopul acesteia este acela de a ne forta sa schimbam sau sa transformam anumite aspecte ale personalitatii, aspecte care leaga omul de slabiciunile sale.
De cele mai multe ori, oamenii opun rezistenta schimbarii si atunci suferinta persista mai mult. Aceasta este insa o forma inversata a gratiei divine, din care pot rasari muguri de intelepciune si adevaruri neasteptate. Suferinta are un aspect aparent negativ, insa in esenta este o forta pozitiva, care are abilitatea de a transforma. Mai mult decat atat, potrivit Bhagavad Gita, durerea este precursoare iluminarii, pregatind sufletul pentru calatoria sa.
Suferinta trebuie sa fie perceputa ca fiind un mesager al adevarului, un instrument al iluminarii si un profesor care ne invata sa traim in moralitate si disciplina pentru a fi feriti de viata pacatoasa si de latura nedorita pe care karma si-o poate arata.
Pana cand omul nu experimenteaza suferinta, viata spirituala va ramane la stadiu de dezbatere, gand sau dorinta, nu va fi experimentata propriu-zis. Cuvantul lui Dumnezeu ajunge mai usor in inimile suferinzilor.
Bhagavad Gita: “Aparitia fericirii si a suferintei, precum si disparitia acestora sunt precum aparitia si disparitia iernii si a verii. Acestea apar si si trebuie sa invatam sa le toleram fara sa ne lasam deranjati de ele.”
Fara a invata sa nu te lasi atins de suferinta nu poti progresa pe calea eliberarii.
“Cel ce este linistit si impacat cu orice eveniment spontan se iveste este cel care a depasit dualitatea specifica existentei materiale.” – Ramanjua, filozof hindus
