Andrei Scrima este un nume important pentru crema intelectualitatii rafinate romanesti, pentru tagma duhovniceasca, dar si pentru cautatorii de mistere si curiozitati ascunse in spatele unor enigmatice figuri spirituale marcante.
Biografia si personalitatea lui Andrei Scrima au ramas sub semnul unei ambiguitati intentionat create de el. A fost numit omul cu mai multe identitati, iar Securitatea comunista l-a urmarit, fara sa-l poata prinde. S-au vehiculat banuieli inclusiv despre apartenenta sa la masonerie si multe alte astfel de zvonuri, ramase incerte.
Cert este ca Andrei Scrima a jucat un rol istoric in ridicarea anatemei de la Marea Schisma din 1054, contribuind la restabilirea relatiilor dintre Biserica Catolica si cea Ortodoxa. La fel de cert este ca Andrei Scrima, prieten cu Dalai Lama, a fost un erudit si un cautator spiritual fervent. Pe parcursul vietii sale, a descoperit chintesenta care armonizeaza religiile, precum ortodoxia, hinduismul si mahomedanismul.
Andrei Pompilion Scrima a trait prima experienta spirituala intensa si autentica la varsta de 4 ani. La 5 ani, s-a imbolnavit de poliomielita. Din cauza sechelelor acestei boli, a fost respins la recrutarea in armata. A studiat filosofia, devenind apoi secretarul profesorului sau, renumitul Anton Dumitriu, in logica, metafizica si istoria filosofiei.
La 20 de ani, a inceput sa frecventeze grupul de meditatie initiat de preotul Benedict Ghius, apoi controversata comunitate numita “Rugul Aprins”, urmarita si desfiintata ulterior de Securitatea comunista. Acolo l-a cunoscut pe calugarul rus Ivan Kulighin. Acesta l-a initiat in isihasm si in Rugaciunea Inimii. Scrima a studiat dupa aceea teologia, dandu-si teza de licenta cu Dumitru Staniloae.
CITESTE 5 MOTIVE ASCUNSE PENTRU CARE NU ITI SUNT INDEPLINITE RUGACIUNILE
S-a retras la Manastirea Antim, ca aspirant pentru calugarie, la 23 de ani, devenind protejatul Patriarhului Justinian si translatorul sau (cunostea inclusiv limba sanscrita, pe care o invatase singur, din pura pasiune). A predat cursuri de psihologie, filosofie, istoria religiei si limba romana. Profesorul indian, Mahammat Habib, l-a remarcat in timpul unei vizite la Patriarhie si i-a propus o bursa de studii in India. Acesta a fost momentul salvator, care l-a scapat de Securitate.
Se intampla in anul 1955, iar anul urmator Andrei a fost uns calugar de parintele Benedict Ghius, dupa o asceza severa de 40 de zile. Dupa 3 luni, proaspatul calugar Scrima a plecat in India. Pe parcursul calatoriei sale, a vizitat Elvetia, Franta, Muntele Athos si Libanul.
In 1960, a revenit in Europa, stabilindu-se in Franta, devenind cetatean francez si luandu-si numele de Andre Scrima. In 1964, a fost numit reprezentantul personal al Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului Athenagoras la Conciliul Vatican II, cu titlul onorific de arhimandrit. In aceasta calitate, a redactat scrisori si a fost omul de legatura care a facilitat intalnirea si concilierea dintre Athenagoras si Papa de la Roma, reprezentantii Bisericilor Ortodoxa si Catolica.
In 1966, a devenit membru fondator al Academiei Internationale de Studii Religioase de la Bruxelles. A predat filosofia si stiintele religioase in Beirut si Liban. S-a pensionat in 1991, dorind sa se retraga in India pentru tot restul vietii. S-a razgandit, revenind in Romania, in 1995, unde a colaborat cu Andrei Plesu, la Colegiul Noua Europa. A lucrat la cartea “Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual in traditia rasariteana”, Editura Humanitas. In 2000, a fost gasit decedat in locuinta sa din Bucuresti.
In timpul unui interviu din 1995, oferit Roxanei Sorescu, parintele Scrima si-a apropiat mana de reportofon, tinand-o cateva clipe pe acesta. Aparatul nu a inregistrat in acele momente conversatia, pe banda ramanand niste sunete ciudate, inalte sau joase, intr-o limba necunoscuta. Reportofonul a reinceput sa functioneze normal dupa ce parintele Scrima si-a indepartat mana. Intrebat ulterior daca are cunostinta despre aceasta “dereglare” a aparatului, Andrei Scrima a confirmat.
A fi constient inseamna a fi in trecere
“As vrea sa spun aici ceva definitiv (...) Am avut din primul moment al afirmarii a ceea ce se numeste constiinta, pe la patru ani (imi aduc aminte episodul precis)… (Precum lucrurile) transcendente, bizare, deci oarecum daruite celui care le primeste si care le poate apoi eventual transmite, traducandu-le sau transmutandu-le in alte forme decat aceea a declaratiei directe. Dar stiu ca atunci a fost aproape o criza de constiinta completa, inclusiv cu incorporarea sentimentului mortii ca realitate. Patru ani aveam. Suntem aici intr-un domeniu in care cauzalitatile sunt simbolice, nu materiale, cum spun filosofii (si stiti ca m-am ocupat de asa ceva).
Nu fiindca un asemenea eveniment, sau gest, sau act a fost urmat de o alta serie de gesturi sau de acte s-au infaptuit acelea. Nu este o realitate cauza – efect (...) Ci ceea ce se manifesta dupa aceea, ansamblul configurat al realitatii traite, se refera la cauzalitatea simbolica. Aceea iti da sensul, nu cauza materiala.
Din acel moment – al crizei – am avut sentimentul ca sunt in trecere. Nu e prea extraordinar si nici prea inteligent de spus, multi pot avea acest sentiment si ma inclin in fata oricui il are (ca si in fata atator altor sentimente de altfel), dar eu intelegeam prin aceasta ca nu mi se ingaduia obiectiv, de catre mine insumi, ca suport al propriei mele experiente de a fi, sa am atasamente, alipiri, sedentarizari. Opus celui sedentar este cel trecator. Chiar si copil, nu ma atasam prea mult de un loc, de o casa.”
“A fi constient, pentru mine a insemnat, in parte, de foarte curand, si lucrul acesta precis, grav, irecuzabil, dar luminos: sunt in trecere.”
“Mi-aduc aminte ca acum marile expeditii in Tibet. Nu-mi inchipuiam atunci, dar presimteam ca voi intalni aceste locuri si aceste semne. De fapt, nu-mi inchipuiam ca voi deveni prieten cu Dalai Lama, pe care il cunosc destul de bine.”
“Aveam sentimentul foarte acut ca eram in trecere, ca nimic nu ma retinea. In Romania, dupa razboi, gasindu-ma in diverse contexte de lucru, oamenii cu care veneam in contact ma intrebau cu oarecare suspiciune: Ce vrei sa ajungi? Ceea ce mi se parea nu numai lipsit de curtoazie, ci si stupid, josnic. Sa ai de la inceput ideea ca destinul unui om se reduce la o dorinta de cariera, de arivism!”
“Pentru mine, totul fiind trecere, marea intorsatura spre inalt, nu in orizontalitate, a fost descoperirea vietii monahale.”
“Intelegeti cuvintul ortopraxie? (Eu l-am popularizat.) Ortopraxie, adica tendinta spontana, generala si oarecum facila de a reduce spiritul la un ansamblu de practici, asa cum face poporul (nu numai roman). Practica – si cu aceasta imi achit datoria fata de duh! Ortodoxia nu se reduce numai la ortopraxie. „Doxa” nu inseamna in greceste numai „opinie”, ci mai ales „glorie, slava”. Va amintiti citatul din Prologul Evangheliei lui Ioan: „Si cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intru noi, si am vazut marirea lui…” (Ioan 1, 14)
CITESTE RUGĂCIUNEA TATĂL NOSTRU - VERSIUNEA ORIGINALĂ, ÎN ARAMAICĂ
Marirea, slava, gloria, doxa. E reverberatia intelectului ultim. Ortho-doxie este undeva implinirea cunoasterii ultime, care nu e rationala, nu e mentala, ci transmentala. Cunoastere care nu mai e un proces asupra materialului, ci se exercita in infinitul, in absolutul clipei, a carei prezenta, dincolo de forma, e slava luminoasa, pe care o gasim in multe traditii. Mie mi s-a facut darul extraordinar de a intalni oameni vii, pe care ii voi numi poate mai tarziu…
Aici, in acest popas manastiresc, printre acesti oameni vii, nu prin idei citite. Eram chiar foarte critic, cum am fost toata viata, fata de tinuta cateodata jalnica, omeneste vorbind, a figurilor bisericesti. Inainte de a descoperi Antimul ortodox, la liceu, la orele de religie, care nu-mi placeau, ma declaram agnostic, ateu, revolutionar, anarhist. La 12-13 ani, profesorii erau ingrijorati de evolutia mea sociala. Nu ma duceam la biserica, pentru ca trebuia sa te duci la biserica in rand, in fiecare duminica, cand se facea apelul. Eu le-am spus: Va rog sa ma puneti absent din oficiu, fiindca eu n-am sa mai vin. Cum se poate sa te oblige cineva? Da fapt, atunci eu eram mai crestin decat ei, dar nu stiam.”
“O paranteza. Mi-a povestit Sandu Tudor, era prin ’30, se ducea undeva cu automobilul: „Am ajuns intr-un sat nenorocit, m-am dus la biserica, am gasit acolo un preot beat, desfigurat, care slujea intr-o bisericuta paraginita, neingrijita, avand la strana, ca dascal, pe fiul lui nelegitim, Doamne, se ruga Sandu Tudor, daca Tu accepti umilinta aceasta, desigur ca ea nu e fara sens!”
Despre plecarea in India, despre Mircea Eliade si Nae Ionescu
“Eu eram langa Patriarh. Vin Gheorghiu-Dej, cu Bodnaras, cu Sadoveanu. Si Gheorghiu-Dej imi spune: „Dumneavoastra sunteti cel care va pleca in India?” Toata lumea s-a uitat uimita. „Cat ne bucuram pentru tara noastra!” Apoi vine Sadoveanu, si el cu paharul in mana: „Biserica romana totdeauna alaturi de popor!” Mie imi venea sa urlu inlauntrul meu. Nu stiam ce sa spun. Cand am vazut asta, mi-am spus: „De-acum inainte mi se pare foarte greu, desi nu inteleg de ce…”
“Imi aduc aminte ca Eliade a venit sa ma vada, acolo unde eram. Era foarte simplu si modest Eliade. Si fricos. Ii era grozav de frica sa vorbeasca de trecutul lui. Maica Alexandra, printesa Ileana, care il cunostea de cand fusese presedintele A.S.C.R., si care il cunostea bine, spunea: „Vai, dar e un fricos Mircea, e un fricos! Sa nu vorbesti in fata lui de legionari, de nationalism!” Dar era foarte simpatic si foarte cald. Eu l-am iubit mult. Nu l-am vazut prea des, pentru ca eram foarte deosebiti.”
“Aici sunt raspicat: Eliade ar fi avut poate la inceput (cum o spune si Mircea Vulcanescu in cartea lui despre Nae Ionescu) fiorul, dorul, presimtirea aspiratiilor metafizice. Se pare ca la prima intalnire cu Nae Ionescu, i-ar fi spus: „Domnule profesor, am grave preocupari metafizice!” Iar profesorul i-a spus (zice Vulcanescu): „Bea!” (...) Dar Eliade nu a avut sensibilitatea metafizica.”
“Nae Ionescu, nici el personal nu se priva de nimic. (Biserica, precum si crestinismul, nu e o morala. Iti spune ce s-ar cuveni sa faci, dar nu e un jandarm. Altfel ar fi o nenorocire cu credinta si cu biserica aceea!) Nae Ionescu isi dadea seama de firea, de chipul fiecaruia. Si stia ca el insusi a avut o multime de gesturi care aratau ca nu putea sa urmeze riguros la un moment dat morala. Prin asta nu se indeparta, regasea, fara sa stie, ceea ce spune Augustin in asemenea cazuri: „Doamne, si pacatul ma apropie de tine, in loc sa ma indeparteze!” Pacatul sapa in tine o rana, in care te poti adanci ca sa renasti.”
(...) pentru Nae Ionescu, sfintenia era un tip delimitat, cu asceza etc, adica exact ceea ce nu este. Sfintenia este o teofanie care poate fi daruita si celui care a siluit o fata, si celui care a trait in abstinenta toata viata, si sfintei prostituate Maria Egipteanca.”
Enigmaticele experiente din India
“Am stat trei ani. A fost o perioada absolut exceptionala. Era perioada in care India devenise de putin timp independenta si inca nu intrase in vartejul, care avea sa vina peste vreo zece ani, al pseudomodernizarii tapajoase, zgomotoase, vulgare, in care am gasit-o acum de curand, cand am fost ultima data, in ’91. Incantatoare! Prelungea cu ceea ce trebuie ceea ce mostenise de la britanici – ordine politieneasca, curatenie (in fine, cat se putea). Am trait intr-un loc incantator, la Benares. (...)
Traiam la Benares intr-o incantare permanenta. Ma duceam adesea sa vizitez Sarnath, Parcul Gazelelor, locul unde si-a inceput Buddha predicile si unde avea sa vina Dalai Lama la 5 februarie ’59, cand s-a retras din Tibet. A venit in chip neasteptat, Nehru trimisese aghiotanti ca sa-l aduca la Delhi, dar el a vrut sa vina intai la Sarnath, unde si-a inceput Buddha predicile. (...) Cand plecasem din Romania, citisem ca vor fi 14 Dalai Lama, ca al cincisprezecelea nu va mai fi, pentru ca vor veni chinezii si va fi inceputul sfarsitului. El era al paisprezecelea. Spunea: „Am avut impresia ca roata se opreste.” El venise aici, unde incepuse Buddha, ca sa repuna in miscare roata lumii, roata cauzalitatii.”
“N-am sa spun mai mult despre asta, alta data poate. Pot sa spun ca am trait pe trei planuri: pe un plan exterior – cel al incantarii si al legaturilor intelectuale cu strainii de calitate, care erau in Universittea Hindusa din Benares; al doilea plan era cel al lucrului personal; iar al treilea era cel al ne-manifestatului, al de-ne-spusului care le oranduia pe celelalte doua – dincolo sau dincoace – de planul sintetic. Acolo se pot intampla experiente limita. (...) Acestea nu se pot spune. Daca vorbesti despre ele, ajungi intr-un fel ca Eliade.
“Biografia mea n-are importanta. Biografia e lucrul cel mai nesemnificativ.”
Singuratatea metafizica nu e moartea lui Dumnezeu
“Cat despre faptul ca Occidentul modern a pierdut idealul de perfectiune umana, acesta este un lucru care in sine devine problematic: faptul ca Occidentul trebuie sa mearga pana la capatul drumului lui de abandon. Singuratatea metafizica nu e moartea lui Dumnezeu. Cum stiti, exista niste abandonuri voite si ascetice din partea lui Dumnezeu, care te lasa singur, te abandoneaza, se departeaza de tine. Unii nu inteleg. Cand ii vezi pe bietii, scumpii nostri crestini ortodocsi oficiali de astazi – „si da-i… si lupta, si da-i… si lupta”, ca sa ma exprim ca in Caragiale, ca biserica noastra, a parintilor si a stramosilor… si neamul nostru, care e cel mai mare si cel mai tare, ca noi suntem crestini inainte de Cristos si asa mai departe, iti spui ca e ceva prea jos omenesc. Aceasta spune ca nu se intelege si nu se traieste propria parte de revelatie, venita de la Dumnezeu, care nu e usor de acceptat, dar pe care nu o poti maslui, nu o poti mistifica vorbind de stramosi, de romanism etc.”
