Toate tradițiile spirituale autentice oferă, în manieră canonică, practici menite să conducă aspirantul spre o stare profundă de liniște care permite relevarea realității ultime. Prin contemplare, meditație, rugăciune, repetarea mantrei, exerciții de respirație, cântări devoționale, dansuri sacre, asane sau reflectarea asupra învățăturilor sacre, se urmărește pacificarea mentalului – a gândurilor și emoțiilor și liniștirea corpului, elevând conștiința din zonele inferioare către cele superioare ale spiritului.
În Yoga Sutras, Patanjali învață că Yoga reprezintă suspendarea fluctuațiilor minții – yogas citta vrtti nirodhah. Într-o minte liniștită, tăcută, adevărul este reflectat la fel cum în cazul unui lac liniștit, netulburat, vedem cu ușurință în străfundurile sale. Un mental agitat, zgomotos, nu permite reflectarea adevărului spiritual; asemenea unui lac tulburat, ce prezintă mișcare a apei, care nu permite să vezi în adâncurile sale.
Liniștea este un deziderat pentru toate ființele umane. Aspiranții spirituali au ca țel moksha – eliberarea de samsara; aceasta reprezintă, în esență, transcenderea dualității, a fluctuațiilor cauzate de atașamente și aversiuni și atingerea unei ecuanimități, a unei detașări a cărei calitate fundamentală este pacea profundă, liniștea supremă.
Pentru restul oamenilor, fie că ei caută plăcerea sau bunăstarea, împlinirea profesională – toate acestea sunt realizate cu scopul satisfacerii unei nevoi profunde de liniște interioară, de pace. Căutăm securitatea sau împlinirea în lume în ideea că, odată obținute, vom fi liniștiți, vom atinge o stare de calm sau fericire fără opus; toată căutarea și agitația interioară vor înceta.
Citește și: cele-4-tendinte-ale-naturii-umane-kama-artha-dharma-si-moksha
Sigur că experiența ne arată că acesta nu este cazul. Orice căutare în exterior, în ordinea lumescului, are un caracter impermanent și obsesiv, neîncetat. Odată satisfăcută o nevoie sau o dorință, alta îi ia locul. Perioade scurte de liniște sunt succedate de perioade mari de zgomot, tumult interior, freamăt, nevroze– o căutare neîncetată, pe care sfinții și văzătorii o numesc vânare de vânt sau deșertăciunea deșertăciunilor.
Într-un mod misterios pentru mentalul obișnuit, liniștea este esențială pentru noi. Este cea după care sinele nostru mai înalt sau sufletul tânjește, iar mintea o urmărește eronat în obiectele simțurilor – în plăceri, faimă, putere, cunoștințe, experiențe de tot felul, incluzând experiențele spirituale.
Cum atingem starea de liniște sau cum redevenim ceea ce suntem, la origini? Dacă observăm un copil mic, începând de când este bebeluș și în primii ani de viață, vedem că liniștea este ceea ce caracterizează prezența sa. Exceptând manifestările instinctuale de evidențiere a unor nevoi de bază (plânsul pentru a indica foamea sau un disconfort), copiii mici sunt profund în pace, ei sunt învăluiți într-o liniște beatifică, ce insuflă energii pozitive mediului lor. Absența cuvintelor, a limbajului este una dintre componentele esențiale ale acestei liniști. Ea este dublată de inocența copiilor – ei nu au planuri, nu au scheme mentale, nu urmăresc ceva anume, nu fug în trecut sau în viitor. Ei sunt total cufundați în prezență, ei doar sunt. Fără agende personale, tertipuri, eschivări, frici sau alte calcule pe care aparatul mental le suprapune peste liniștea care suntem în fapt.
Legat de această inocență și stare de prezență naturală, Hristos spunea că dacă nu învățăm să redevenim precum copiii, nu vom putea intra în împărăția cerurilor. Cum putem recăpăta inocența și puritatea copiilor, ținând cont de sofisticatul aparat lingvistic, tiparele mentale și toate cristalizările ce alcătuiesc personalitatea noastră? Prin apropierea de comoara adânc ascunsă în interiorul nostru, prin renașterea stării de liniște profundă în ființa noastră.
Toate practicile spirituale au ca scop, dar și ca fundament liniștea. Adevărata meditație nu are loc în absența liniștii. Adevărata rugăciune se naște în liniște. Ea reprezintă ascultarea adâncă a sunetului nemanifestat, a Cuvântului. Adevărata iubire presupune o stare de liniște profundă. Ea nu este decorată de cuvinte mărețe, gesturi expansive sau emoții puternice.
Liniștea pe care o indică toate căile spirituale, marii maeștri și sfinți de pretutindeni, nu este un vid, o goliciune, o absență în sine. Este o vibrație înaltă, bogată în sensuri, este plinătate, este viață cea adevărată. Liniștea nu este plictis, moarte sau inerție. În cea mai adâncă liniște, cea mai bogată expresie a vieții spirituale are loc.
În filosofia hindusă, Mauna reprezintă practica spirituală de limitare/încetare a vorbirii – atât celei discursive, cât și vorbirii interioare (a gândurilor, emoțiilor, senzațiilor). Mauna este practica tăcerii. Similar, în tradiția creștină, isihia este conceptul echivalent maunei. Hesychia reprezintă o stare de nemișcare, tăcere, pace care este obținută prin asceză – rugăciune și contemplarea lui Dumnezeu.
„Ceva fără cuvinte privește în liniște din tine. Ceea ce posezi cu adevărat este fără cuvinte și cercetează din spatele frunții tale. Este sinele tău, de început, aflat între sfintele tâmple, în glanda pineală.”
(Robert Earl Burton, Self-remembering)
Deși practica mauna presupune, formal, și oprirea tăcerii exterioare – a vorbitului – acesta este doar o mică parte din ceea ce reprezintă cu adevărat și nu este un scop în sine, ci o consecință firească a unei aspirații profunde către Adevăr, către apropierea de sinele nostru real. Cu alte cuvinte, nu încetez să vorbesc ca să produc pace în interiorul meu; ci ajung să nu mai simt nevoia să vorbesc ca urmare a unei trăiri interioare profunde a ceea ce sunt.
Nu poți forța liniștea interioară; și nici nu e de dorit să încerci. Pentru aspirantul la început de drum, este de ajutor să observe tăcerea constant, zi de zi, pentru intervale variabile de timp – să observe acea pauză, acel “gol”, liniștea dintre două cuvinte și mai extins, dintre oricare acțiuni.
Mauna, asemenea meditației, este un proces de auto-descoperire, în permanență reînnoit. Nu este o rutină și nici o practică pe care mentalul să o instrumentalizeze în vederea obținerii unor beneficii. La fel cum asana, cea mai “exterioară”, vizibilă dintre cele 8 ramuri Yoga, este în esență o practică interioară; asana interioară este starea pre-meditativă care susține meditația. Similar, mauna este o practică interioară care depășește nivelul cel mai evident – cel discursiv, al încetării vorbirii. Mauna presupune o stare de interiorizare profundă și liniștire a mentalului.
În Calea tăcerii, Omraam Aivanhov evidențiază armonia ca fiind condiția primordială a liniștii interioare. Suntem atât de familiarizați cu dizarmonia și zgomotul încât suntem deprivați de inspirația și darurile pe care le aduce armonia în viețile noastre. Armonia presupune o congruență la toate nivelurile de dezvoltare ale ființei noastre. Harmoneia (gr.), etimologic, sugerează o unire, asemenea yoga (yuj – a uni). Practica Yoga conduce la armonie, ea aduce liniștea în ființa noastră, prin armonizarea planurilor subtil și grosier, a gândurilor și emoțiilor noastre. Citește și: yoga-pacii-interioare
Armonia înseamnă ordine și simplitate. O ființă armonioasă îi inspiră și odihnește pe cei din jurul său. Liniștea pe care o emană este vindecătoare, lucrătoare. De aceea, orice efort spiritual pe care îl întreprindem, cu atitudinea potrivită și urmând instruirea unui Maestru, este benefică pentru întreaga lume. Un sfânt, o persoană care a atins desăvârșirea spirituală oferă pace pentru mii de oameni, prin vibrațiile subtile pe care le emană.
Cât timp nu ne armonizăm în interiorul nostru, nu vom obține liniștea. Liniștea este însăși esența sufletului nostru. Iar la ce folos să obținem toate cele ale lumii dacă ne pierdem sufletul, dacă nu avem liniște? În definitiv, bogățiile, plăcerile, împlinirile exterioare – toate trec. Înțelepții ne spun că nu luăm cu noi, în eternitate, decât ce am adunat în suflet - în veșnicie. Toate celelalte sunt supuse pieririi; comorile pe care le adunăm în lume, cu prețul liniștii, nu ne sunt de folos nici aici, pentru pacea sufletului, nici dincolo. Iată de ce este necesar să naștem în noi înțelepciunea și inspirația de a adânci calea tăcerii interioare, care este cel mai mare învățător și o măreață putere, așa cum a arătat Ramana Maharshi.
“Acea stare care transcende vorbirea și gândul este mauna; este meditație fără activitate mentală. Subjugarea minții este meditația; meditația profundă reprezintă vorbire eternă. Tăcerea vorbește în permanență; ea este fluxul peren al <limbajului>. Este întreruptă de vorbire; întrucât cuvintele obstrucționează acest <limbaj> mut. Discursurile pot întreține indivizii timp de ore întregi, fără a le aduce vreo îmbunătățire. Tăcerea, pe de altă parte, este permanentă, iar de ea beneficiază întreaga umanitate. Prin tăcere se obține elocvența. Discursurile orale nu sunt într-atât de elocvente precum tăcerea. Tăcerea este o elocvență neîncetată. Este cel mai bun limbaj. Există o stare în care cuvintele încetează și prevalează tăcerea.”
(Ramana Maharshi)
Citește și: pratyahara-cincea-si-cea-mai-importanta-ramura-yoga-fara-de-care-nu-poti-medita-partea-i
