„Trebuie să fii un Vedantin practic. Pura teoretizare și lectură reprezintă doar gimnastică intelectuală. Acestea nu vor fi de ajuns. Dacă Vedanta nu este practicată, nicio teorie nu va avea nicio valoare. Trebuie să pui Vedanta în practică zi de zi, în fiecare acțiune întreprinsă. Vedanta învață despre Unitatea Sinelui. Trebuie să radiezi iubire față de fiecare în parte și față de toți. Spiritul Vedantei trebuie să fie amprentat în fiecare celulă, țesut, în vene, nervi și oase. Trebuie să devină parte integrantă a naturii tale. Trebuie să contempli la Unitate, să vorbești despre Unitate, să acționezi în Unitate.“ (Swami Sivananda)
Bhagavad Gita este cea comentată învățătură scripturală a Vedantei. Bogăția și frumusețea ei au cucerit Occidentul, de mai bine de 200 de ani, de la prima sa traducere în limba engleză. Filosofi, erudiți, orientaliști, căutători spirituali autentici și iubitori ai Adevărului și-au găsit refugiul în măreața spiritualitate transmisă de Sri Krishna lui Arjuna. Yoga este îndemânare în fapte (skill in action), iar Gita este Vedanta în acțiune, Vedanta practică.
Canonul Upanișadic – cele 10 Upanișade considerate a forma canonul scriptural al Vedantei este sintetizat și revelat în cele 700 de versuri ale Cântecului Domnului (Lord’s Song).
Cu toate că este mai accesibilă față de Upanișade și Brahma Sutras, datorită stilului său epic, învățătura Srimad Bhagavad Gita nu poate fi cu adevărat percepută, trăită în lipsa unui maestru, a unui Guru care să îi dezvăluie sensurile ascunse și să transmită Adevărul ei căutătorului.
Sri Ramakrishna, maestrul lui Vivekananda este recunoscut pentru faptul că vorbea în parabole, asemenea lui Iisus și Sri Anandamayi Ma, întrucât acestea erau memorabile, ușor de reținut de discipoli. El învăța că exista un căutător care a citit Bhagavad Gita. Citind despre faptul că Atman este Brahman, Sinele este nemuritor, acesta a mers la o baltă din apropiere și a început să ucidă toți peștii. Întrebat de cei din jur de ce face asta, el și-a justificat acțiunea prin învățătura Vedantei – dacă Atman este Brahman, dacă Sinele este nemuritor, se află în tot ceea ce există, inclusiv în acei pești, ei de fapt nu mor; iar el nu omoară. Sri Ramakrishna a expus această istorioară pentru a evoca modul complet distorsionat în care poate fi transformată o învățătură spirituală în cazul în care cade în mâinile unei persoanei impure, ale unei minți impure, în lipsa ghidării spirituale de către un învățător realizat.
De altfel, în capitolul XVIII, Yoga renunțării și a eliberării (Moksha Sanyasa Yoga), Sri Krishna îl avertizează pe Arjuna: „Acest cuvânt nu trebuie împărtășit vreodată celui care nu e ascet, nu-i dăruit, care nu-i în ascultare, care cârtește împotriva-mi.“ (XVIII, 67)
Arjuna se află, la începutul poemului, în ignoranță. Însă el, spre deosebire de cel care ucidea peștii justificând că Atman este Brahman, are dorința intensă de a afla Adevărul (mumukshutva) și smerenia de a investiga umil și de a asculta, de a contempla la ceea ce este învățat pentru a realiza el însuși adevărul. Mintea impură necesită atât purificare, prin practici specifice (sadhana) cât și îndreptare și eliberare de îndoieli prin intermediul maestrului spiritual (Guru – cel care îndepărtează întunericul, ignoranța).
Vedanta Sadhana cuprinde trei etape: Sravana, Manana și Nididhyasana. Sravana reprezintă ascultarea adevărului. Arjuna ascultă învățătura expusă de Sri Krishna. Adeptul stă la picioarele Gurului său și ascultă învățătura secretă (învățătura Upanișadelor).
Manana reprezintă îndepărtarea de toate gândurile despre obiectele lumii și înlocuirea cu gânduri despre Brahman. Nididhyasana reprezintă contemplare intensă, profundă, prin intermediul căreia mintea este perfect stabilită în Absolut.
Înainte de prima etapă, însă, mintea trebuie purificată de Vasanas (dorințe) prin Vichara (introspecția, Cine sunt eu?), Vairagya (cultivarea detașării de obiectele simțurilor) și meditație. Cea mai mare impuritate o reprezintă egoismul – gândurile despre un eu separat, centrarea pe propria persoană, auto-compătimirea, nemulțumirea continuă. Dacă Ahankara-Mala (impuritatea egosimului) este distrusă, atunci sunt distruse și celelalte două impurități – Kama-Mala (impuritatea dorinței) și Karma-Mala (impuritatea acțiunii).
În primul capitol din Bhagavad Gita, Arjuna este descumpănit. Pe câmpul de bătălie, înainte de începerea luptei dintre Kauravi și Pandavi, el trăiește un conflict interior care îl face să se scufunde în carul de luptă și să dea drumul arcului cu săgeți, gata să capituleze și să-și abandoneze datoria (dharma) de luptător. Este aparentul conflict al datoriei, născut din ignoranță, care îl determină pe Arjuna să suspende acțiunea și să nu mai vrea să făptuiască, pentru că ucigându-și semenii – rudele, învățătorii (acharyas), guru, ar comite un mare păcat.
Este conflictul pe care îl trăim toți – dintre datorie și simțire, dintre ce este bun și ce este plăcut, dintre ce trebuie să faci și ce ți-ar plăcea să faci. Este o luptă interioară (transpusă și în exterior), care deși ascunsă sub acțiune - goana după realizări materiale: faimă, putere, respect, bani, avuții, plăcere - ne sfâșie ființa. Căutăm veșnic să satisfacem golul simțit adânc în ființa noastră, prin acțiune exterioară. Timp de sute, mii, poate milioane de vieți ne-am satisfăcut simțurile prin hrană, sex, posesiuni, faimă, avuții – totul în ordine exterioară. Vânare de vânt. Marea dramă este uitarea. Că nu mai știm că asta am făcut și că nu știm cine suntem – și deci care este menirea noastră în această întrupare.
Învățătura vedantică ne dezvăluie și cine suntem (prin cele patru Maha-Vakyas), și cum putem realiza din timpul acestei vieți cine suntem, pentru a ne elibera definitiv de samsara.
Bhagavad Gita ne învață cum să ne trăim viața, în însăși existența noastră de zi cu zi, fără a mai fi prinși în samsara, cum să transcendem maya și să devenim liberi. Mesajul este unul iluminator, abundă în optimism practic și bucurie (Gândindu-mă, o, rege, la acest uluitor și sacru dialog al lui Kesava cu Arjuna, mă bucur și iarăși mă bucur, XVIII, 76). Căile sunt nenumărate, potrivite pentru diverse temperamente ale căutătorilor. Comentatorii Bhagavad Gita au pus accentul, în funcție de pregătirea lor, tradiție și înțelegerea lor, fie pe Jnana, fie pe Bhakti, Karma sau Dhyana; pe Samkhya Yoga versus Karma Yoga, superioritatea cunoașterii față de acțiune sau invers.
Însă Gita nu e doar Jnana, cum apa nu e doar hidrogen. Și similar, nu e nici doar Karma, cum apa nu e doar oxigen:
„Bhagavad Gita Sadhana nu se află într-un schit și nici într-un loc izolat, departe de omenire; nu se găsește într-o pădure unde Upanishadele au fost revelate și consemnate spre folosul nostru. Practicarea învățăturii Gita este proporțională cu viața ta însăși. Gita Sadhana nu este ceva care să fie despărțit de viață; este ceva care trebuie făcut parte integrantă din viață. Gita Sadhana și traiul corect sunt sinonime. Viața trăită corect este Gita Sadhana. Gita Sadhana este o viață corectă. Gita Sadhana și viața trebuie să meargă împreună mână în mână și să devină una.“ (Swami Sivananda)
Sri Krishna îl învață pe Arjuna adevărul cu privire la natura sa – natura lui Brahman, natura lui Atman și natura lumii. Ignoranța lui Arjuna este pas cu pas desființată prin ascultarea, reflectarea și întruparea Adevărului. Inițial, Arjuna nu știe că nu știe. Crede că ceea ce știe este cunoaștere. Iar falsa cunoaștere îl duce în impasul de a acționa, de a-și împlini dharma de luptător. Însă nu capitulează înainte de a cere ajutor Divinității. Descumpănit, îi adresează lui Krishna mai multe întrebări care par retorice. Vădit deznădăjduit și sfâșiat de conflictul interior, caută alinare în unica Sursă care i-o poate aduce.
Krishna începe prin a-i arăta lui Arjuna că ceea ce crede că știe este ignoranță, nu este adevărata cunoaștere: „Îi plângi pe cei ce nu trebuie să-i plângi și cuvântezi despre înțelepciune; cei învățați nu-i plâng nici pe cei vii, nici pe cei morți.“ (II, 11) și „Când cunoașterea ta va trece peste hățișul confuziei, atunci vei ajunge la nepăsarea față de ce ți-e dat să auzi sau față de ce ai auzit.“ (II, 52)
Ulterior, îi expune adevărata cunoaștere cu privire la cel care acționează și la natura acțiunii.
Un căutător spiritual la început de drum sau chiar de ceva timp pe cale, întâmpină îndoieli și dileme cu privire la parcursul său, la practică. Fie că trăiește în lume sau într-un ashram, există momente când se îndoiește de deciziile luate sau de modul în care se desfășoară practica sa. Știe ce are de făcut – în cazul în care este îndrumat de un maestru și știe care este țelul ultim (moksha). Cu toate acestea, samskaras și gunas acționează asupra sa. Impresiile din contactul cu simțurile și impresiile din alte vieți, alături de acțiunea tendințelor cauzează în continuare fluctuații ale minții.
Spune Gita: „Chiar și la omul înțelept care se stăpânește, o fiu, al lui Kunti, simțurile frământate târăsc mintea cu forța.“ (II, 60)
Pentru a înlătura îndoielile și acțiunea samskaras, Gita oferă cunoașterea și prescrie meditația, contemplarea asupra cunoașterii auzite pentru a fi realizată pe deplin de căutător, nu doar intelectual: „Nimeni, niciodată, nu stă nici măcar o clipă fără să săvârșească fapte, căci săvârșește fapte fără să vrea, prin Tendințele (guna) născute din Natura (prakrti).“ (III, 5) și:
„În afara celor săvârșite pentru sacrificiu, restul faptelor înlănțuiesc lumea; în acest scop, îndeplinește fapta, o, fiu al lui Kunti, eliberat de legături față de ea.“ (III,9
Krishna îl învață pe Arjuna și implicit, pe toți practicanții Yoga și căutători ai Adevărului, cum să acționeze în lume astfel încât să nu creeze karma și să se elibereze de samsara.
Dat fiind că nu putem să nu acționăm – Însuși Creatorul nu poate (din iubire) să nu acționeze, întrucât creația reprezintă actul sacrificial suprem, Unicul care Se împarte pe Sine pentru ca noi (multiplicitatea) să trăim – singura acțiune care este eliberatoare este jertfa, este actul sacrificial. Asemenea Creatorului, care se jertfește pentru Creația Sa și ne slujește nouă, pentru a ne elibera, noi trebuie (datoria) să realizăm faptele cu conștiința sacrificiului, consacrării lor înapoi Creatorului, de la care toate provin și în care toate se întorc.
Vedanta nu vede sacrificiul ca primele părți din Vede, care tratează sacrificiile (exterioare) și riturile. Pentru Upanișade – și Bhagavad Gita, sacrificiul este unul interior. Fapta, în esență, nu este cea exterioară, văzută – comportamentul; fapta are o natură mentală, primordial. Fapta este intenția, apoi gândul și abia în final expresia gândului – comportamentul, actul. Altfel spus, în van aduci ofrandă într-un templu dacă intenția ta e impură; dacă nu ai renunțat la fructul acțiunii, dacă nu I te consacri cu totul Lui. Și viceversa, nu e nevoie să aduci nicio ofrandă și să practici niciun ritual exterior atâta timp cât interior, toate intențiile și gândurile tale sunt la El, sunt consacrate și predate Lui.
Hari Om Tat Sat
Surse: Lectures on Yoga and Vedanta (Swami Sivananda), dlshq.org, sivanandaonline.org, Bhagavad Gita (Ed. Herald)
Va urma!
