În cei 88 de ani de viață, misticul născut pe 4 ianuarie 1916 în comuna Vârtop, județul Dolj a trecut prin nenumărate experiențe, pe care le-a descris în cele 16 cărți ale sale.
Până la vârsta de 55 de ani, când a experimentat iluminarea, nu scrisese nicio pagină și nu încercase niciodată să împărtășească din cunoașterea sa. Era un om obișnuit, cu un dor profund de divinitate, care a trăit în circumstanțe foarte adverse. Povestea lui de viață nu aparține nici unei tradiții de iluminare, cum ar fi cea Zen, Advaita - nondualitatea, yoga, etc și nu a avut niciun maestru care să îl îndrume. Nu a călătorit niciodată în India. A avut o copilărie liniștită, părinți harnici și muncitori. Primii ani de școală i-a făcut în comună, liceul în Caransebeș și apoi Științele Administrative în București.
După armată s-a angajat la Ministerul de Interne și a fost trimis în Brașov, având postul de comisar în poliție. S-a căsătorit și a stat acolo până când au venit la putere comuniștii, care l-au închis, pentru că nu a acceptat să se înscrie în partidul comunist. Înainte de a fi arestat s-a ascuns în podul unei bucătării de vară din casa părinților, timp de 2 ani și 7 luni. Acolo a experimentat decorporalizarea, la 29 ani, iar la 32 de ani începe călătoriile astrale.
„Într-o noapte, stând așa pe întuneric, m-am trezit afară din propriul meu corp, povestește Ilie Cioară. Ieșisem fără să vreau. Eram cam la vreo șase metri înălțime și mă uitaaaaam la… mine. Vedeam camera ca în palmă. După horn am zărit o bucată de oțel, despre care nu știam. Cine o fi pus-o acolo? m-am întrebat. Mi s-a făcut frică și în clipa următoare am revenit în corp. Eram treaz. Nu dormeam, nu visam. În viața mea nu citisem o carte de parapsihologie, nu știam ce înseamnă o decorporalizare sau dedublare. Cu mâinile tremurânde abia am reușit să aprind o lumânare și să mă duc după horn. Doamne, Dumnezeule! Bucata aia de metal era acolo! Atunci am știut că nu este o simplă halucinație și că nu sunt nebun.”
Pentru că a trăit într-o izolare aproape completă, cuvintele sale au o prospețime și o simplitate directă, lipsită de orice jargon spiritual. La origine, Ilie Cioara a fost un mistic creștin, care a trăit în spatele Cortinei de Fier, în București, în izolare aproape completă de orice învățătură a iluminismului.
Creștin practicant, la 41 de ani începe repetarea "Rugăciunii inimii". În realitatea mundană, avea o slujbă, dar în realitatea sa, repeta cu fiecare respirație rugăciunea inimii, de dimineață până seara, căutând o contopire spirituală cu divinul, pe care doar o intuia la acea vreme. A trăit ca un călugăr în lume.
După 8 ani în care a practicat această rugăciune, într-o zi a simțit un impuls interior de a renunța la aceasta practică repetitivă, în favoarea meditației tăcute, în care era doar observator. Decizia a luat-o analizându-și progresele din ultimii 22 de ani, care erau doar de suprafață. Nu constatase nicio schimbare însemnată și atunci s-a gândit să încerce cu inactivitatea minții, dacă activitatea minții nu l-a putut transforma. A început doar să privească și să asculte.
“Viața este ca un întreg care ne provoacă clipă de clipă și noi răspundem cu egoul, cu educația noastră, așa cum este bazată pe eu și al meu. Deci avem o educație egoistă. Și toate reacțiile minții le întâmpinăm cu conștiința pură.”
După vreo 2 ani de practică a acestei stări, într-o dimineață, trezindu-se din somn, a observat că mintea lui devenise complet tăcută, o simplă oglindă a ceea ce se întâmpla în prezent. Se simțea ca un bărbat care fusese orb din naștere și tocmai și-a recăpătat vederea după o intervenție chirurgicală. Totul în jurul său părea ca nou. O minte liniștită, percepe lucrurile așa cum sunt, fără distorsiuni.
Astfel, și-a dat seama că a experimentat eliberarea, „zdrobirea” ego-ului sau iluminarea. Curând după aceea, a simțit impulsul interior de a-și împărtăși experiența, folosind versuri scurte care puteau oferi cititorului o definiție a stării de minte în repaus. Versurile au fost urmate de explicații în proză. Majoritatea acestor scrieri au trebuit să fie ascunse în apartamentul unui prieten, până în 1990, când a căzut cortina de fier, pentru a nu fi confiscate de autoritățile comuniste.
„Iluminarea este un fenomen surprinzător, care deschide calea spre măreția divină pentru omul obișnuit. Fenomenul este însoțit de două schimbări profunde, și anume: spulberarea ego-ului și trecerea ființei din lumea finită în cea infinită. Acest eveniment norocos nu e produsul intelectului, nici al imaginației, nici al efortului sau voinței utilizate pentru a îndeplini un scop sau ideal. Nimeni nu ne poate oferi iluminarea. Niciun sfânt, maestru sau profesor nu ne-o poate dărui în vreun fel. Iluminarea este prețul muncii asupra ta însuți. Odată ce ai descoperit viața adevărată, aceasta te transformă și, prin tine, transformă întreaga umanitate. În Marele Întreg, transformarea unei părți influențează în mod natural întregul. Dacă omul ar descoperi realitatea propriei sale ființe, orice problemă s-ar rezolva în cel mai fericit mod posibil, iar relațiile umane ar crea un adevărat paradis pe această planetă.”
Ușa lui Ilie Cioara a fost mereu deschisă pentru oricine era interesat de adevăr. Petrica Verdeș, traducătoarea cărții sale, Liniștea mintii, spunea că atunci când l-a întâlnit, au fascinat-o ochii lui, asemănători ochilor lui Ramana Maharshi, Osho, Papaji, Yogananda, Nu a putut să-i adreseze nicio întrebare pentru că mintea ei se golise, iar energia camerei o îndeamna la meditație. Tot ce dorea era să mediteze în prezența lui și să-i privească ochii.
Învățătura lui Ilie Cioară este foarte simplă: urmărește mintea, emoțiile, orice mișcare a sinelui și, pe măsură ce mintea devine liniștită, esența fericită, divină a ființei se dezvăluie.
Nu este nevoie de maeștri, metode, tehnici sau ritualuri. De fapt, orice tehnică sau ritualuri provin din minte și creează un model mental, întărind și mai mult ficțiunea și închisoarea ego-ului.
Natura noastră divină este infinită, nemărginită, fericită – și nu poate fi atinsă prin niciun efort al minții sau al ego-ului. Dacă ar fi să rezumam învățătura lui Ilie Cioara într-o singură propoziție, ar fi: atunci când mintea tace, divinitatea noastră interioară este revelată.
Mintea tinde să creeze diviziuni, dar adevărul este foarte simplu. Toți suntem Unul. Am căzut în capcana de a crede că suntem mintea noastră, sau corpul nostru, sau emoțiile noastre, identitatea noastră mentală, fricile, posesiunile noastre etc. De fapt, suntem Unitatea, esența noastră este una cu Marele Întreg Nemărginit.
Suntem sclavii minții. Cum ne putem elibera? Simplu, observând încontinuu mintea, ne dăm seama că nu suntem mintea. Ne detașăm de minte și ieșim spontan din închisoarea minții. Deși pare prea simplu pentru a fi adevărat, chiar funcționează. Din momentul în care te trezești dimineața, până când adormi noaptea, vei realiza că nu ești mintea, ci doar cel care o observă. Te ridici, mergi la baie să te speli pe dinți –starea de observator continuă. Te îmbraci ca să mergi la muncă, cel care observă este acolo, în fundal. Te urci în mașină și începi să conduci, continui să fii observator. Această stare este un miracol. La prima vedere nu pare. Cuvântul „observator” deține cheia tuturor misterelor existenței, iar aceasta stare nu poate fi înțeleasă de minte.
„Oricât ar fi de educată, mintea nu poate înțelege fenomenul creației, fiind sechestrata în propriile limitări”
Ilie Cioară nu a scris cărțile cu scopul de a ne determina să acumulăm mai multe cunoștințe, din contra, scopul este de a renunța la ele. El a încercat să ne ofere o experiență directă a ceea ce suntem cu adevărat, de a ne reconecta cu Sinele, cu realitatea supremă. Cărțile sale sunt o invitație pentru cititor să-și depășească mintea și să experimenteze singur această realitate.
„Ca Ego, noi alergăm după plăcere. Și fugim de neplăcere. Însă, ce vă spun eu: De ce să nu sacrificăm plăcerea pentru fericire? Pentru că fericirea se găsește în altă dimensiune. În dimensiunea în care este iubirea absolută. Și cu iubirea absolută nu mai este niciun conflict între Om și Om. Eu vorbesc despre un paradis pe pământ, când funcționăm la realitatea ființei noastre. Noi nu suntem nici corpul, nu suntem nici mintea, dincolo de corp și minte există această realitate. Care este divinitatea în noi. Și dacă ne ridicăm la nivelul acestei divinități, atunci noi suntem frați, adică nu mai există conflict între Om și Om. Și atunci noi demolăm această lume de haos.”
Cărți, Ilie Cioară:
- Ființa umană și adevărul absolut
- Integritatea ființei umane
- Redresarea morală și spirituală a omenirii
- Fiecare ins în parte este Dumnezeu întrupat
- Minunata călătorie în adâncurile propriei ființe
- Realitatea supremă și condiționarea umană
- Cunoașterea lui Dumnezeu prin cuvinte potrivite
- Murim și înviem în fiecare clipă
- Eternitatea clipei
- Calea desăvârșirii spirituale
- Moartea morții și desăvârșirea
- Călăuza astrală – Ferestre spre infinit
- Cartea cărților
- Pe urmele absolutului
- Spiritism și spiritualitate mistic – creștină
- Tăcerea minții
