Sufismul este o traditie mistică din cadrul islamului ce cuprinde o gamă largă de credințe și de practici dedicate iubirii și cultivării dimensiunii divine din ființa umană. Sufismul a existat ca practică interioară individuală a musulmanilor, încă din istoria islamică timpurie.
Ca aspect mistic și ascetic al Islamului, sufismul este considerat o parte a învățăturii islamice prin care sinele interior este purificat. Adepții sufismului se străduiesc să obțină experiența directă a lui Allah folosind facultățile intuitive și emoționale.
Dorința dintre cel care iubește și cel care este iubit a devenit expresia cea mai cunoscută a relației dintre om și divinitate, unirea dintre aceștia fiind văzută ca o anihilare a dualității și a ego-ului individual, în final rămânând doar Divinitatea.
Important este faptul că iubirea la acești mistici are diferite aspecte. În limba română exista un singur cuvânt pentru iubire, spre deosebire de limba arabă unde există mai multe cuvinte care definesc iubirea, însă acestea nu se suprapun perfect.
Cel mai comun cuvânt folosit pentru iubire este Hubb, atunci când se referă la iubirea de prieteni, familie, țara, soț/soție, etc. Muhabba este un alt cuvânt, care are aceeasi rădăcină, însă denotă o iubire înflăcărată, pătimașă, fiind uneori tradus ca iubire – bunătate. În sufismul timpuriu, acestea erau cuvintele cel mai des folosite în poezii, cuvinte care exprimă iubirea față de Divinitate și mai apoi pentru Creația sa. Mai târziu alte cuvinte au devenit populare în cercul sufitilor, în special cuvantul Ishq, care poate fi tradus ca iubire pasională, erotică, ce poate exista doar între doi iubiți înfocați.
Acestea au fost folosite de misticii sufiti Rumi, Attar, Ibn Arabi și încă mulți alții în descrierea treptelor pe care le urcă îndrăgostitul sufit în căutarea lui Allah și, în final, contopirea cu El.
Ibn Arabi a arătat că mulți dintre Maeștrii spirituali din zona arabă au fost femei, precum Shams din Marchena si Fatima bint al-Muthanna, pe care chiar a vizitat-o atunci cand a început să-i frecventeze asiduu pe maeștri spirituali din Andaluzia acelor vremuri. Chiar în secolul al 12-lea femeile puteau fi mari maestrii sufi, învățători spirituali.
Este important să ne reamintim că statutul femeii în lumea islamică, atât în viața socială cât și în cea religioasă este diferită în funcție de regiune și perioadă istorică. Spre exemplu, o mulțime de femei sufi au apărut în India, chiar printese care au rămas în istorie ca mari scriitoare și poete. Una dintre acestea este Jahanara Begum, (1614–1681) a fost fiica cea mai mare a șahului Jahan, împărat al Indiei (r. 1628–1658). La fel ca fratele ei Dara Shikoh, moștenitorul tronului, ea era profund spirituală, amândoi fiind inițiați în ordinul sufit Qadiriya. Cei doi au împărtășit dragostea pentru poezie, pictură, literatură clasică și sufism. A scris multe cărți, inclusiv o biografie a sfântului sufi Ajmer Khwaja Moinuddin Chishti, demonstrându-și astfel talentul pentru proză.
Similar, Zeb-un-Nissa, fiica împăratului Aurangzeb a studiat araba, persana, matematica și astronomia, sub conducerea celor mai buni cărturari. Influențată de mătușa sa Jahanara, alege calea devotamentului și scrie poezie.
Un alt exemplu din secolul al XVI-lea îl constituie A’isha al-Ba’nuiyya, (1456-1517) a fost una dintre cele mai importante femei mistice din istoria islamică. Maestră sufi și poetă arabă, scrierile ei religioase depășeau orice standard al timpului, fiind extraordinare pentru acea vreme. În Islamul medieval, o mulțime de femei erau învățători spirituali, erau respectate, erudite, dar rareori compuneau lucrări proprii. Cu toate acestea, Aisha al-Ba’uniyya a fost prolifică. A compus peste douăzeci de lucrări și probabil a scris mai multă proză arabă și poezie decât orice altă femeie musulmană înainte de secolul al XX-lea, folosind limbajul mistic al iubirii. Pentru ea, baza creației a fost iubirea, Divinitatea își iubește creația, iar când iubirea este reciprocă, scopul creației este atins.
Într-una din lucrările sale în proză, numită al-Muktakhab fi usul al-rutab, a definit cele patru principii pe care se clădesc etapele misticismului: pocăința (tawbah), sinceritatea (ikhlas), rugăciunea (dhikr) și iubirea (muhabba). Într-unul din poemele sale A’isha spunea, „Văd iubirea, un ocean fără țărm. Dacă iubirea te cheamă, scufundă-te în ea.”
Spre deosebire de Rabi’a, care nu a dorit niciun bărbat în viața ei, A’isha a fost măritată, a avut copii și totuși a dus o viața ascetică și pioasă.
Tema iubirii este constantă de-a lungul istoriei sufismului, începând de la Rabi’a al-Adawiyya până în zilele noastre. Femeile au jucat un rol semnificativ în dezvoltarea iubirii mistice și a sufismului în general, o cale a devotiunii profunde fata de Divinitate.
