Sufismul sau Tasawwuf, așa cum este cunoscut în lumea musulmană, reprezintă misticismul islamic. Misticismul nu este altceva decât credința ființei umane că există forțe supranaturale cu care poate comunica prin revelație și extaz.
Practicienii sufi au căutat să găsească adevărul iubirii și al cunoașterii divine prin experiența personală directă a Preaiubitului. Sufismul este o cale a devoțiunii profunde deseori dificilă, dar cu recompense enorme. Este mai degrabă calea către Divinitate prin emoții și spiritualitate, decât prin rațiune și celebrează relația intimă a căutătorului cu Allah.
Vechile învățături și practici mistice ale sufiților au o mare relevanță pentru căutătorii de astăzi pentru că pot ajuta la aprofundarea practicii spirituale, la elevarea acesteia.
Anumite căi spirituale sunt concentrate asupra pacificării minții, au practici care vizează calmarea stării mentale, liniștirea gândurilor și atingerea păcii interioare. Aceste practici putem spune că răcoresc mintea, scad intensitatea proceselor mentale.
Practicile mistice ale sufismului sunt practici fierbinți, prin faptul că lucrează cu inima și aprind fervoarea iubirii pasionale profunde. Rumi descrie aceasta cale ca fiind o cale spre interiorul inimilor, spre cea mai intensă și directă experiență a identității sacre a ființei.
Sufii spun că motivul întregii creații este că Ființa perfectă a dorit să se cunoască pe Sine și a făcut acest lucru trezind iubirea naturii Sale și creând din ea obiectul Său de dragoste, care este frumusețea. Astfel, dervișii se salută spunând: „Ishq Allah Ma’bud Allah” - „Allah este iubire și Allah este iubitul”. – (Volumul V, Iubire, uman și divin, p144)
Când discutăm despre filozofii străvechi, exponenții acestora sunt în general bărbați, în special cei în vârstă, cu barbă. Lipsa de reprezentare a femeilor este cauzată de modul în care acestea erau percepute încă din vechi timpuri, apărând doar cu rolul de soții, fiice sau surori ai unor bărbați faimoși.
Însă în domeniul filosofiei si al misticismului, femeile au deținut un rol important în dezvoltarea traditiilor, așa cum au fost femeile creștinismului mistic din Evul Mediu, precum Mechtild de Magdeburg, Hadewijch de Amberes. De asemenea, în tradiția islamică au fost nenumărate femei care au contribuit la dezvoltarea istoriei misticismului islamic și a filosofiei.
Femeile sufi au apărut aproximativ în secolul al IX-lea sau al X-lea e.n. Există multe povești despre femeile sufi din aceste vremuri timpurii ale civilizației islamice, femei care au intrat în stări extatice, care au avut vieții ascetice, trăind în celibat. Existau multe persoane sufi, de ambele genuri, care se întâlneau în locuri ca Bagdad. Multe femei conduceau sesiuni de Sama – sesiuni care includ ascultarea muzicii. Au existat și femei care erau Maeștri Sufi și aveau adepți, dar probabil cea mai faimoasă dintre toate este Rabi'a al-Adawiyya, cunoscută și sub numele de Rabi'a al Basra. Așa cum sugerează numele, ea era din orașul Basra și a trăit în secolul al VIII-lea. Unele surse spun ca s-a născut în anul 717 și a murit în jurul anului 801. Este renumită pentru înțelepciunea ei, dar mai ales pentru dragostea sa față de Divinitate. Ea este adesea descrisă ca fiind prima femeie sufită.
Rabi‘a este renumită pentru că a explicat conceptul de sidq, sinceritatea față de Allah. Era adepta unei detașări de lume care nu era exprimată verbal, ci simțită din interior. A devenit faimoasă pentru că era atât de credincioasă, sinceră și devotată lui Allah, încât noțiunile de rai și iad, în ciuda faptului că erau prezente în Coran, au încetat să mai existe pentru ea. Rābiʻa era de părere că scopul devoțiunii nu este raiul, ci apropierea de Divinitate.
Sursa vieții religioase în timpul secolului al VIII-lea era frica, indiferent că ne referim la frica de Dumnezeu, iad, moarte sau păcat. Un motiv opus, cel al dragostei, a început să-și facă simțită influența și s-a produs prin Rabi‘a într-un exemplu remarcabil de auto abandonare mistică.
Legenda spune că a fost o sclavă eliberată, care mai apoi a devenit sfanta, extrem de pioasă, a trăit o viață strictă de practică spirituală, se ruga și medita noaptea, postea pentru perioade lungi de timp. A fost faimoasa în timpul vieții sale, a condus numeroase femei și bărbați pe calea mistica sufi. Ea a avut un impact mare si asupra traditiei sufi, prin accentul pe care l-a pus pe importanta iubirii și a devoțiunii ca singure căi de cunoaștere a divinului. Se spune că avea o relație plină de iubire cu Divinitatea, adresându-i-se direct Preaiubitului.
Acest tip de iubire a pavat calea celorlalți sufi care au identificat mai târziu esenta divină prin iubire. Poeziile sufi au conținut romantic și câteodată erotic, metaforele fiind folosite pentru a descrie o femeie frumoasă, ascunsă în spatele vălurilor, care îsi așteaptă uniunea cu divinitatea ce apare sub forma unui soț protector. Spre deosebire de aceasta imagine, Rabi‘a a adus o schimbare. Imaginea erotică a rămas, dar Divinitatea a primit alte atribute metaforice. Rabi‘a a refuzat toate cererile în căsătorie primite din partea multor bărbați care o admirau profund, preferând să rămână cu Divinitatea, ca singur Preaiubit. Ea și-a exprimat iubirea în nenumărate afirmații, precum:
„Oh Doamne, stelele strălucesc, ochii bărbaților sunt închiși, iar regii și-au închis porțile, fiecare îndrăgostit este acum împreuna cu cel pe care-l iubește, iar eu sunt acum, aici, cu Tine” - Rabi‘a
Învățăturile sale s-au bazat strict pe iubirea și devoțiunea pentru Divinitate și pe o negare totală a Ego-ului, a sinelui individual, dorințele personale fiind complet anihilate.
„Oh Doamne, dacă te slăvesc cu frica Iadului, arde-mă în Iad, iar dacă te slăvesc în speranta Paradisului, exclude-mă din Paradis; dar dacă te slăvesc pe Tine pentru Tine, nu îți opri frumusețea Ta fără de sfârșit” - Rabi‘a
Legenda spune că Rabi‘a umbla cu o torță într-o mână și cu un vas cu apa în cealaltă mână, spunând că va distruge cu apă focurile Iadului, iar cu focul va arde Paradisul, considerând că orice acțiune întreprinsă cu gândul la Paradis sau la Iad este de fapt o acțiune egoistă. În schimb, slăvirea Divinității trebuie făcută doar cu iubire și devoțiune, în uniune cu El. Rabi‘a a fost prima care a adus în discuție relația de iubire dintre Divinitate și ființa umană. Mai târziu, această abordare a fost preluată și de alți sufi, devenind expresia centrală și comună a sufismului, devoțiunea.
Va urma!
