Isihasmul este practica de liniștire a minții prin contemplare, denumită și tăcerea gândurilor, iar principiul de bază al meditației isihaste este nepsis în grecește, traducerea în limba romana fiind sobrietate și trezvie (limpezimea minții, curățenie sufletească).
Vezi aici a doua și a treia parte
Scopul practicării tehnicilor isihaste este acela de dobândire a Duhului Sfânt și de atingere a desăvârșirii spirituale, iar țelul final este acela de mântuire a sufletului.
În forma avansată, se bazează pe retragerea practicanților din viața cotidiană, aceștia devenind sihaștrii sau asceți. Însă renunțarea la lume nu este obligatorie și nici nu înseamnă doar traiul în singurătate, ci reprezintă reîntoarcerea la sine, introspecție, despătimire, renunțarea la tot ce amintește păcatul. Practicile nu sunt destinate minții, ci inimii, fiind căi de acces la pace, la liniște, la tăcere, la adevărata fericire.
Rugăciunea isihastă este tainică și personală. Ea se primește de la un îndrumător care, la rândul său, a primit-o prin ,Lanțul de aur" al transmiterii isihaste, de la un alt inițiat.
Condiția principală a practicii rugăciunii minții în inimă este iertarea: "Iartă din toată inima pe fratele tău" (Matei, 18:35), iar condiția necesară este lăsarea grijilor." Nu vă îngrijorați de viața voastră ... nici pentru trupul vostru ... de ziua de mâine ... " (Matei, 6:25-34). Numai concentrarea se poate învăța. Câtă vreme repetarea stihului isihast este controlată de voință, are loc concentrarea.
Deci, cunoașterea isihasmului presupune inițiere, urmată de practică stăruitoare. Isihasmul nu se învață la școală și nici din manuale. Singura cunoaștere o dă practica îndrumată de către un părinte spiritual, practician și el, care a primit taina de la un isihast. Îndrumătorul este cel care urmărește și despătimirea practicantului, echilibrul său psihic, purificarea mentalului de reziduuri lumești, dar și de "vedenii" .
Isihasmul nu se practică în grup, ci individual. Isihia (pacea interioară) presupune multă muncă, chemare și perseverență. Filocalia oferă procedee, experiențe și modele, care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși.
Efectele acestei practici sunt profunde și transformă viața practicantului, integrându-l deplin în mediul social și familial. Mirenii care se angajează pe acest drum, ei înșiși devin altceva decât mireni. Ei lasă măcar lumescul, dacă nu și lumea. Practicanții isihasmului se bucură de o stare fizică excelentă, precum și de longevitate.
Isihastul nu este singur pe calea îndumnezeirii, ci pe tot parcursul acestuia este asistat de Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, fiind ghidat de un inițiat. Îndrumătorii sunt rari, dar si mai rari sunt "ucenicii, cu adevărat râvnitori”. Căci mulți încep, puțini continuă. Dar cei care perseverează au mare răsplată în împlinirea ființei lor.
Noi creștinii, ne bucurăm că prin Hristos - Dumnezeu întrupat, putem redobândi starea paradisiacă de dinainte de cădere, îndumnezeirea și mântuirea sufletului.
Cuvântul isihia (de la grecescul hesychia) înseamnă liniște lăuntrică, liniște luminată. Este liniștea bunătății și a sănătății. Este liniștea minții clare. Rugăciunea inimii, care conduce pe cel vrednic și pe cel hărăzit, la isihie, provine din tradiția ascetică contemplativă a primilor creștini (sec. III-IV), relansată mereu de marii părinți (sec.VI-XI), și structurată (în sec. XIV) ca un curent spiritual distinct. Este singurul procedeu complet de concentrare, introspecție, meditație și îndumnezeire, elaborat pe terenul creștinismului.
"Rugăciunea inimii", numita și "Rugăciunea lui Iisus" sau "Rugăciunea pură", constând din cuvintele: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", este bazată pe textul din Sfânta Scriptură (Luca 17, 21), "Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" și pe îndemnul Apostolului Pavel, din Tesaloniceni 8, 17, "neîncetat sa va rugați" și "stăruiți in rugăciune" .
„Adevărata rugăciune stă în simțirea a ceea ce e întru Dumnezeu; nu e cea în care gândirea stă înaintea Lui spunând cereri, ci e plinătatea iubirii (Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte către singuratici”, p. 53).
Image
Isihia a avut ca sursă de inspirație Filocalia sau Philokalia, care înseamnă în limba greacă "iubirea de frumusețe divină" sau "iubirea de virtute", este o culegere de texte scrise de 25 de Sfinți Părinți, adunate de Sfântul Nicodim Aghioritul de la Muntele Athos (1749-1809) și de episcopul Macarie din Corint (1730-1805) într-o antologie, publicată pentru prima dată la Veneția, în 1782.
Prima traducere a Filocaliei în limba română a apărut în anul 1769, la Dragomirna, monahul Rafail oferind primul manuscris copiat al acesteia.
În anul 1800, la Mănăstirea Neamț este atestat un nou manuscris care cuprindea o traducere a primei jumătăți din Filocalia greacă, care a fost tradusă de ucenicii starețului Paisie (Velicicovschi) de la Neamț și a circulat în forma de manuscris.
Prima traducere tipărită în limba română a Filocaliei, este realizată din limba greacă de părintele academician Dumitru Staniloae, realizată in 3 etape, între anii 1947 și 1991, în 12 volume.
Isihasmul se organizează ca o mișcare de renaștere spirituală în secolul XIV, pe Sf. Munte Athos. Dar practica "rugăciunii neîntrerupte", care stă în centrul acestui curent înnoitor, datează din vechime. Originea isihasmului este în Iisus Hristos. Stă scris în Evanghelii că Hristos se ruga îndelung și că i-a învățat pe ucenici și pe toți oamenii cum să se roage: folosind puține cuvinte, dar cu intensă participare sufletească.
Originea versului isihast o găsim în Evanghelii.
- Stih isihast primordial: "Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul!" (Luca, 18: 10-14)
- " Iisuse, fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!" (Luca 18: 35-43)
- ,,Miluieşte-mă, Fiul lui David!" (Mt. 15: 21-28)
- "Doamne, miluiește-ne" (Matei 8: 25).
La baza istorică a contemplației isihaste se afla apostolii Ioan, mare contemplativ, și apostolul Pavel, care după teofanie spunea "Rugaţi-vă neîncetat" . Înainte de acesta, în Vechiul Testament, se fac referiri la Solomon, Isaia, Ilie - practicanți ai meditației.
Ioan Scărarul, sau Ioan din Sinai (579-649) este considerat inițiatorul practicii isihaste Rugăciunea minții, fiind cel ce propune rugăciunea monologică, prin repetarea cuvântului " Iisus" . El dezvoltă tema despătimirii și pune mai presus de orice, principiul trezviei (nepsis).
O trăsătură specifică a isihasmului românesc constă în tendința lui de a lega rugăciunea lui Iisus, de rugăciunea din mănăstiri. Se știe ca fiecare dintre sihaștri păstrau legătura cu mănăstirea din care făceau parte și în fiecare sâmbătă coborau din munte, își primeau alimentele necesare traiului în pustie, se spovedeau la duhovnicul mănăstirii, a doua zi se împărtășeau și iarăși urcau la chiliile lor din munte, ocupația permanentă a sihaștrilor fiind sfânta rugăciune a lui Iisus.
Din punctul de vedere al legăturii dintre sihaștri și viața liturgică a mănăstirilor din apropierea lor, un rol important l-a avut Paisie Velicicovschi, care a introdus rugăciunea lui Iisus în viața satelor și, prin aceasta, o înviorare a spiritualității isihaste în ea și prin ea.
Dar una dintre cele mai specifice trăsături ale isihasmului românesc consta în faptul că a reușit să lege preocuparea pentru rugăciunea din mănăstiri cu grija față de oamenii săraci.
Starețul Gheorghe de la Mânăstirea Cenica, de origine transilvănean, însoțitor al lui Paisie Velicicovschi la Athos și in Moldova timp de 24 de ani, îi ajuta pe monahii din sate să pășească pe calea desăvârșirii și a nepătimirii, dar și să devină folositori altor oameni care aveau nevoie de ajutor.
Idealul ascetismului românesc dintotdeauna a fost îmbunătățirea vieții spirituale a omului, nu numai prin asceză dar și prin trăirea lumească, făcând legătura de la religie la viață, isihasmul implicându-se astfel în cotidian.
La mijlocul secolului al XX-lea, la București, a apărut cercul de renaștere spirituală "Rugul Aprins" (1943-1947), care întrunea atât clerici, cât și laici: monahi, studenți, scriitori, profesori, oameni simpli. Acest fenomen românesc a fost însă curmat cu o cruzime neînchipuită de către regimul comunist instalat la putere după război. Toți au fost arestați în 1958 și osândiți la ani grei de temniță.
Au urmat decenii când isihasmul a fost practicat tainic, dar fără întrerupere. Părintele Calinic Cărăvan de la Mănăstirea Lainici, el însuși primind inițierea de la Cuviosul Ioan cel Străin, a avut în deceniile dictaturii o viață retrasă și silențioasă. El a avut câțiva ucenici mireni, care nu s-au numit pe față ucenici, la sfatul bătrânului, pentru protecție.
Învățăturile spun că în grup se face doar deprinderea meșteșugului isihast. În rest, fiecare lucrează la casa lui, la loc retras, urmând canonul, ținând legătura cu îndrumătorul. Și, după ani de practică, numai câțiva, foarte puțini, perseverează, cei mai mulți se lasă treptat. Și tot in grup se face ceea așa numita " psihoterapie isihastă" . Mai mult de jumătate dintre cursanți vin să-și rezolve probleme emoționale, afective, tulburări episodice sau structurale.
După Maxim Mărturisitorul, există 3 categorii de practicanți:
· căutătorul simplu – cel ce are credință
· învățăcelul – cel ce are credință, plus practică isihastă contemplativă
· apostolul – cel ce are credință, practică, acțiunea de îmbunătățire a altora și de mărturisire.
" Rugăciunea neîntreruptă înseamnă să ne lipim mintea de Dumnezeu, cu nespusă evlavie și dragoste, ( . . . ) în toate faptele noastre și în orice ni se întâmplă." (Maxim Mărturisitorul, Cuvântul ascetic, 25).
În lipsa unui îndrumător, practicianul (monah sau laic) este îngăduit să facă doar "faza lucrătoare" a rugăciunii inimii.
În acest context spunem că practica isihastă are mai multe stadii de complexitate. În mare, se disting două etape: rugăciune lucrătoare și rugăciunea văzătoare. Numai primul stadiu, poate fi practicat de oricine.
Părintele Vasile de la Poiana Mărului insistă pe această fază "elementară", el o recomandă atât monahilor, cat și mirenilor. Este faza când versul isihast se repetă simplu, fluent, păstrând trezia (nepsis), evitând orice " vedenie", orice " aprindere " psihică ce ar putea semăna cu extazul. Starețul Vasile de la Poiana Mărului spunea că el a practicat toată viața doar " faza lucrătoare", evitând " faza văzătoare" zisă și isihasm harismatic, cel cu daruri primite de la Dumnezeu, chiar dacă aceasta, în cazul său, survenea spontan.
Extazul, deși eveniment psihic valoros al misticilor sau al asceților, nu reprezintă garanția realizării, el neputând fi confirmat, auto confirmarea fiind întotdeauna suspectată de subiectivism.
Se caracterizează prin claritate mentală, pierderea sensibilității la durere, pace interioară. Uneori apar degajări de căldură, hipertermie, iar la analiza undelor cerebrale, apare alfa generalizat.
Transa este o stare hipnotică provocată sau apărută pe neașteptate, caracterizată prin hiperestezie, urmată de extenuare, consum energetic, absorbție de căldură. Cei care o practică suferă de tulburări mentale, iar transa lor riscă să le mărească labilitatea afectivă și frica de durere. Transa nu-i o stare iluminatoare, ci o stare hipnogenă. Se recurge la ea în terapii speciale. Dar în rugăciune, transa trebuie evitată cu orice preț.
Diferența dintre transă și extaz este aceea între magie și miracol: magia se poate învăța, și poate fi provocată. Miracolul este spontan și dăruit.
La nivelul transei, nu există deosebire între imaginar și real, iar ființa alunecă pe panta iluziei, care uneori duce spre scenarii science-fiction, alteori, mai grav, se deschide spre delir mistic și spre patologie religioasă. Dacă nu reușești să îndepărtezi ceața transei, întrerupe rugăciunea și printr-o serie de mătănii, restabilește ritmul diurn, apoi continuă cu muncă fizică.
Purificarea gândului se face alungând gândurile, prin repetarea rugăciunii lui Iisus. Purificarea viziunii se face prin alungarea viziunii. După cum purificarea plăcerii se face prin alungarea plăcerii. Realizați liniștea lăuntrică și veți înțelege aceste paradoxuri.
În liniște înțelegem totul.
